Primii doi câini i-am avut înainte să avem cei doi copii, așa că țineau loc de copii. Punctul culminant a fost când i-am tricotat lui Pimpi un fular, ca să nu-i fie frig iarna. Să ne înțelegem, vorbeam despre un Shih-Tzu, câinele cu mai multă blană decât el însuși. Aveau câinii noștri de toate. Haine pentru vreme friguroasă, hanorac de Moș Crăciun, ba chiar și botine. La cele 4 botine au pus și ei limite, pentru că, desigur, nu le suportau. Iar eu aveam cu vreo 14 ani mai puțini decât acum, deci un pic mai puțină maturitate, ca să-i zicem așa.
Aveau coșuri de câini: două moi și unul ca o hrubă, bun de jucat v-ați ascunselea, un elefant și o morsă și alte 293 de plușuri, gustări și gustărele, hamuri, zgardă și 5 feluri de lese, mingi, mingiuțe, sticle de apă pentru ieșit afară, frizbiuri, fundițe, 3 feluri de șampoane, și tot așa. Ce n-aveau ei (dar am văzut că aveau alți căței): pastă de dinți și parfum.
Aveau rutine și ritualuri, le găteam mâncărurile preferate, știam că le plac sendvișurile, că lui Pimpi nu-i plac tuburile de Pronto și că lui Mao îi place să mă caute în geantă, montaserăm chiar și o cameră video în casă, ca să-i vedem ce fac atunci când noi nu suntem acasă… mă rog. Ați înțeles. Au fost primii mei doi copii.
Apoi au venit copiii cu două picioare și fără blană. Și Doni. Și cine și-a mai bătut capul cu toate accesoriile inutile?
La Doni avem doar strictul necesar și țin minte doar rutinele obligatorii. Și, sincer, cred că are o viață mai frumoasă.
Ce accesorii are câinele nostru, Doni, și folosim?
Coșul de somn pentru câini
Coșul de somn în care doarme noaptea e un accesoriu mai nou. În primii 4 ani de viață nici nu s-a uitat la el. Se culca lângă; prefera să fie podeaua rece și nu suporta chestiile calde și moi și pufoase. Dar acum îl folosește, iar în prima seară în care am scos coșul de câini, Filip-omul a decis că doarme el acolo, așa că frecvent l-am găsit tăvălit în patul câinelui. O parte din mine se oripilează, iar altă parte din mine își amintea cum la vârsta lui mâncam cot la cot din sendvișul meu cu câinii maidanezi de lângă ASE: mai mușcam eu, mai mușcau ei o bucată și tot așa.
Picăturile și pastilele de deparazitare câini
Picăturile și pastilele de deparazitare câini sunt o rutină absolut obligatorie, pe care n-o trec cu vederea, n-o uit, nu nimic. După episodul de anul trecut cu babesioza, de n-am știut dacă mai supraviețuiește au ba, iau și mai în serios tratamentul.
Zgarda cu medalion cu numărul meu de telefon
Pentru că are prostul obicei să fugă de acasă (deși mult mai puțin în ultima vreme), i-am făcut un medalion cu numele și numărul meu de telefon. A fost complet inutil; când a mai fugit nu ne-a sunat nimeni, însă un vecin l-a pus pe grupul cartierului și a comentat că a încercat să vadă ce scrie pe medalion, dar n-a stat deloc. Îmi pot imagina că n-a stat…
Butoanele de comunicare
Poate cel mai non-conformist accesoriu, butoanele de comunicare mi se par foarte utile. Le vedeți în poză și am încercat să-l învățăm să le apese atunci când își dorește ce scrie pe ele. Din motiv de lipsă de timp, cum ziceam la începutul articolului, n-am reușit să-l învățăm cu toate pe care le vedeți în poză. Însă, am reușit să-l învățăm ”Mâncare” și ”Afară” și am observat că face diferența dintre a apăsa ”mâncare” când vede că meșterim mâncare la bucătărie și ”vreau mâncare” atunci când îi e foame. Mai știe foarte bine și butonul Nu și m-a amuzat într-o zi că a lătrat la cineva pe stradă și-apoi și-a apăsat singur butonul care are vocea mea care zice ”nu” și a tăcut.
Momentan butonul cu ”mâncare” s-a stricat și e mare confuzie cățelească atunci când apare foametea.
Perie și pieptăn avem, dar nu stă neam la pieptănat, deci nu prea folosim.