Când erau copiii mici și nu prea aveau de ales, eram mama perfectă.
”Eu niciodată n-o să…” sau ”Copiii mei niciodată n-o să…” erau foarte ușor de respectat, atunci când copiii erau în mediul calculat al familiei și atunci când acceptau să fie mutați de colo colo și nu aveau dorințe și pretenții legate de pijamaua-body cu capse cu ștrumfi sau dacă le dăm scutece din alea sau din celelalte.
Dar copiii au crescut, iar mediul familiei s-a schimbat. Dacă pe Ema am putut să o țin departe de dulciuri și ecrane atât cât îmi propusesem, la Filip nu a mai mers, pentru că sora lui avea acces, deci și el avea acces mai ușor. Am păstrat limite, atunci când ni s-au părut esențiale, am fost și mai permisivi, atunci când fie n-am putut mai mult, fie n-am considerat că e atât de important, fie am ales varianta mai simplă.
Și sunt și contexte care m-au luat prin surprindere.
Iată 3 lucruri pe care copiii mei le au, dar nu mă așteptam să le aibă la vârstele lor:
1. Laptop
Sincer, sincer, chiar nu mă așteptam să aibă laptopuri la 7 și 9 ani. Dar a venit pandemia peste noi și copiii mei au făcut multă școală online (școala la care merg ei nu a găsit soluții borderline pentru a se reîntoarce la școală și au respectat toate recomandările autorităților), așa că au avut nevoie de laptopuri. Iar generațiile noastre sunt atât de diferite. Eu primul laptop l-am avut la 19 ani (era un laptop Asus cu un ecran mare pe care făceam grafică). Aveam. mai mult de 10 ani în plus față de ei. Ema a primit laptopul vechi al lui V, iar Fip a primit laptopul meu vechi și dacă tot au intrat în lumea asta, am decis să facem ce putem mai bine și i-am dat pe amândoi la cursuri de programare. Pe principiul IF, then… Dacă tot i-am expus, atunci măcar să facem ceva bun din asta
2. Telefon
Telefon chiar nu voiam să aibă la 9 ani (la 7 frati-su nu are încă). Am reușit până de curând să o ținem departe de telefon, chiar dacă prietenele ei aveau, sau colegele, chiar dacă mergea în tabere. Dar în ultima tabără de pe anul trecut, au fost efectiv singurii copii fără telefon. Ne-au sunat de pe telefonul altor fetițe din tabără, dar mi-am adus aminte de copilăria mea, când adesea se întâmpla ca eu să fiu singura fără, pentru că și pentru mama erau importante principiile ei. Era neplăcut, îmi amintesc.
Eram poate și furioasă, dar nu mai exprimam asta, pentru că știam că principiile sunt foarte solide. Câteodată găseam soluții pe care ea nu le știa (pe românește, mințeam) și n-am vrut asta în relație cu copiii. Așa că acum Ema are telefon. Cu restricții de vârstă și timp, cu program de ecrane, în continuare. Nu prea are voie să îl scoată din casă, deși recunosc că e comod să știu că o pot suna oricând, deci (pentru confortul meu), probabil că o să renunțăm la regula asta. Telefon la 9 ani. Mult prea devreme… Ah, da. Și fiecare copil are și câte un set propriu și personal de căști bluetooth, pentru că deși au gusturi similare la muzică, întotdeauna li se pare mai cool să asculte individual muzică, întinși pe covor, ca doi mici adolescenți.
3. Camerele lor separate
Altă surpriză. Mă așteptam să se mai tolereze reciproc încă vreo 3-4 ani, până când să-și ceară fiecare camera lui, dar planul meu și dorințele lor au fost două lucruri diferite. Cam de anul trecut au început să se comporte ca doi parteneri de cuplu în proces de divorț, dar care sunt încă obligați de circumstanțe să împartă o garsonieră.
Din fericire, atunci când am rămas însărcinată am anticipat acest moment și ne-am mutat din apartamentul cu 2 dormitoare într-o căsuță cu 3 dormitoare. Al treilea dormitor a fost, până acum, fie camera de oaspeți, fie biroul meu. Acum s-a transformat în camera Emei, din fericire cu investiție 0: aveam în casă tot ce i-ar fi trebuit.
Ce mi-a atras atenția în procesul de refacere a camerei a fost că… în noua cameră nu a mai avut nevoie de niciun dulap de jucării. Copil mare, poate chiar era momentul de laptop și telefon și cameră proprie.
Ah, și dacă tot au camerele lor, pe care au jurat solemn cu mâna pe inimă că și le vor întreține personal (ordine, curățenie), am plusat și le-am adăugat și câte un coș de rufe propriu și personal, pe care să-l folosească pentru a-și gestiona singuri partea de spălat/uscat/pus la loc hăinuțe foste murdare, apoi devenite curate. Vă țin la curent. Momentan încă mai așteptăm să se umple primele coșuri de rufe.