Da, am ajuns la vorba ”pe vremea mea”. Mă mai întreabă copiii de diferite lucruri și, adesea, răspunsul e ”pe vremea mea, asta nu exista”. V-ați gândit vreodată câte astfel de lucruri (obiecte, evenimente, orice) sunt atât de comune în viața copiilor noștri, dar cu care noi n-am crescut?
Mă simt ca bunica mea, care se mândrea că avea propriul aparat de radio în 1940, singura adolescentă de pe stradă, care asculta radio în camera ei.
Și sunt extrem de multe astfel de obiecte, dar azi mi-au venit în minte 3, care sunt și foarte utile, până la urmă.
Eu sunt născută în 85, și ”pe vremea mea”, detectorul de gaz se numea… nas. Eu am avut mereu un nas foarte fin și miroseam prin 2 uși când lăsa bunica aragazul aiurea pornit în apartamentul ei, dar tare bine m-aș fi simțit dacă aș fi putut pasa responsabilitatea asta către un aparat, care să nu plece niciodată la facultate sau la școală, care să nu doarmă și care să aibă singurul job de.a detecta gazul din aer.
Pentru copiii mei (noștri), acum e de negândit cum ar putea fi o casă fără așa un aparat, care să te țină în siguranță, care să țiuie când e cazul, sau care să întrerupă alimentarea cu gaz, dacă simte că ceva nu e în regulă. Pe vremea când eram eu detector de gaz, nu știam de unde se închide gazul, știam doar de unde să închid aragazul.
2. Sistem home-ceva
Mă refer aici la asistenții virtuali, sau cum îi cheamă pe ei: Alexa, Siri, Google.
Eu am fost fascinată și la 20 și câți ani oi fi avut atunci când i-am descoperit, dar copiii nu par să fie prea surprinși. Pentru ei e normal să vorbești cu un aparat, să-i ceri să-ți zică o glumă, să pună o alarmă, să-ți spună ce temperatură e, să dea drumul la aerul condiționat, să pornească robotul de aspirat sau chiar să încuie casa.
Aștept cu mare interes momentul în care asisenții vor avea soluții și pentru călcat și pus hainele copiilor la loc în dulap. Vin după o zi în care mi se pare că doar asta am făcut și nici că m-a interesat că m-a primit Siri cu muzica preferată atunci când am intrat pe ușă (așa am învățat-o: să pornească muzica atunci când mă apropii de casă – mindblowing, nu?)
Am crescut în București, pe o stradă cu multe blocuri, deci și multe mașini. Dar, cumva, exista o înțelegere tacită între vecini, despre cine unde parchează. Era de bun simț că dacă ai un apartament, ai și un loc de parcare și cum bunicul meu era administratorul blocului, avea locul de onoare de la intrare. Nimeni nu bloca pe nimeni, iar dacă cineva parca pe locul tău, întâi te întreba sau îți lăsa un bilet în ușă.
Apoi au început să se înmulțească mașinile. A apărut câte o mașină la mai multe apartamente, ba chiar unele dintre apartamente aveau câte două mașini. Și-așa au început oamenii să-și încropească blocatoare de parcare. Sigur, nu erau prea ușor de folosit și fiecare făcea cum avea resurse: cineva își suda un T, alcineva umplea un bidon de apă cu ciment, altcineva găsea o altă metodă.
Acum. copiii văd dispozitive neimprovizate, ușor de folosit, dar aceeași nevoie de ele. Asta a rămas, cumva.
Sunt curioasă dacă se pot lega la asistenții virtuali de mai sus 😀