În viețile noastre de părinte este, adesea, mai ușor să ascultăm de ce ne cer copiii, decât de ce ne spun cărțile sau specialiștii. Nu zic acum să le dăm câtă ciocolată cer și să-i lăsăm să nu mai doarmă 3 nopți și 3 zile, însă îmi pare că de multe ori am ajuns să transformăm creșterea copilului (sau ”parentingul”) într-un război. Și ne luăm muniție de la specialiști în somn să culcăm bebelușul într-un anumit spațiu/poziție/timp, când cel mai simplu pentru toată lumea ar fi să-i urmăm ritmul natural și să primim ajutor pentru noi. Sau să ne asigurăm că mânâncă 398 de tipuri de alimente, când, în mod natural, el ar mânca 8, dar din toate grupele de alimente. Sau îi îndesăm căciula mai adânc pe urechi, când lui îi e cald, dar nu știe să spună, așa că plânge sau dă cu ea de pământ. 

Sunt convinsă că până la al doilea paragraf (acesta) deja jumătate din cititori au închis pagina zicându-mi mărunțel din barbă, iar cealaltă jumătate citește mai departe doar ca să mă poată combate în gând. 
”Cum să-l adormi după ritmul lui?! Nu e sănătos pentru el să se trezească de atâtea ori noaptea. Copilul are nevoie de un somn neîntrerupt, căci altfel nu crește” (din rolul de specialist îți spun că în 98% din cazuri afirmația asta e o balivernă și că facem din țânțar armăsar; bebelușii așa dorm, întrerupt, iar pentru ei asta este ceva normal și natural: așa sunt construiți să doarmă).

sau

”Păi dacă-l las să doarmă în ritmul lui, eu o să dau în depresie”. Ceea ce e adevărat, decât o mamă depresivă, mai bine alte soluții, dar cum se face că soluția este mereu și de fiecare dată: ”să modificăm copilul” și nu ”să modificăm partenerul de cuplu/mama/bunica” etc? Mereu somnul copilului și restul de treburi pică în tolba mamei, iar ceilalți o privesc (în cel mai bun caz) cu atenție și îngrijorare, în loc să-și suflece mânecile și să intervină: ”Da, iubita, tu dormi întrerupt până la ora 5 dimineața, dar la ora aia iau eu copilul și-l plimb în brațe până la 9 când plec la birou, iar tu dormi 4 ore neîntrerupte. Iar în weekend îl iau la 7 și te las să dormi până la 12”. Există și alte soluții în afară de a umbla la ritmul natural al copilului și a-l face pe el să sufere pentru a salva alți adulți care nu intervin, ci lasă mama cu toate pe cap. Not fair!

sau… mă rog, ați înțeles. Ce vreau să zic este că știu argumentele, le-am auzit, le cunosc. Bunica a zis că face bebe otită dacă nu poartă tot timpul căciulă și o altă mamă a zis că dacă nu mănâncă ce scrie pe listă, n-o să-i fie bine și mamele sigur că vor să-și știe copiii sănătoși. Dar unele recomandări sunt pe dos, de fapt.

Așadar, astăzi o să vin cu 3 lucruri pe care să le faci pentru bebelușul tău, dar despre care societatea te învață să faci absolut pe dos. 

1. Renunța la patul cu zăbrele. 

Știu, în toate filmele cu bebeluși și cărțile cu bebeluși și melodiile cu bebeluși și jocurile cu bebeluși, bebelușii dorm într-un spațiu ca o cușcă mică, în care părinții îl știu în siguranță: pătuțul de bebeluș. Bebelușul este în siguranță pentru că nu pică din el și pentru că nu pleacă teleleu măria ta prin casă când s-a trezit, ci plânge sau te strigă până vii și-l iei de acolo. Nu e rău nici așa, dar hai să-ți dau și o alternativă: salteaua direct pe jos și să-ți spun cum a fost pentru noi. 

La pătuț am renunțat foarte repede la Ema, iar la Filip nici nu l-am mai folosit, din motive de comoditate a mea (mai ales la Ema) și de protest al lui (mai ales la Filip). Se trezeau peste noapte pentru alăptat și numai asta nu mai făceam în creierii nopții, să stau să iau și să pun copilul înapoi în pătuțul lui, să-l trezesc, să mă fâțâi iar să-l culc la loc și tot așa. Nu. Am dormit în același pat, însă Ema a căzut la un moment dat din el (era destul de mică, iar eu nu știam că e atât de mobilă). Drept urmare, am renunțat la pat, am pus o saltea pe jos, cu o protecție laterală (ca să nu se rostogolească pe parchet peste noapte și așa au dormit amândoi până târziu. Avantajul era că puteam oricând să plec din cameră (dacă mă lăsau) fără să mă tem că pică de acolo și că aveau autonomie la trezire. Casa noastră era destul de baby-proofed (aveau acces la multe dulapuri cu cârpe, oale, cabluri, pungi cu paste, fasole, etc. și toate micile comori ale bebelușului, dar nu la detergenți, scări sau chestii grele pe care și le-ar fi putut trage pe ei. Așa că nu mă îngrijoram dacă se trezeau și plecau în expediție. 

Aveam în cameră un interfon video și-i auzeam și vedeam de la bucătărie când se trezeau după mine și-i urmăream încetișor să văd cum explorează ei lumea. Nu s-au rănit niciodată, ci pur și simplu au avut libertatea de a pleca dintr-un loc atunci când nu mai vor să fie acolo. Interfonul nostru era portabil, însă am o prietenă care l-a montat fix în perete și acoperea absolut toată camera, iar alta și-a montat o cameră spion decorativă, ca să nu strice aspectul estetic al camerei (genul de ține playstation-ul într-o cutie de rafie, dar absolut tot în casă arată impecabil).

Orice ai alege, ia în calcul și varianta aceasta. Mutrița aia când vine bebelușul târâș și victorios la tine la bucătărie, e priceless.

2. Nu-i lua țarc; ia-l cu tine la treabă

Știu și asta: că e mai comod să-l pui într-un țarc cu jucăriile și să nu-ți mai faci griji pentru el. De fapt, nu știu. Intuiesc. Dar câteodată e mai simplu și mai bine pentru amândoi dacă în loc să-l îngrădești, îi lași spațiu de explorare. Pentru bebeluși e important să exploreze casa, să fie în mișcare, să observe și, mai ales, să TE observe. 

Pentru dezvoltarea lui e infinit mai bine să-l ai legat de tine într-un wrap în timp ce amesteci ingredientele pentru brioșe sau în timp ce dai cu aspiratorul. În momentele alea construiește sinapse. Adună informații. Creierul lui crește. 
Sigur, nici să-l pui într-un țarc sigur cu jucării nu e ceva rău. Însă să-l ai lângă tine e cu o treaptă mai sus, atunci când vorbim despre dezvoltarea lui. Ia în calcul și asta: că e în siguranță și dacă e lângă tine, te privește, vrea să participe. 

3. Mai lasă-l și cu altcineva

Știu și aici ceva: că generația noastră de mame adesea supracompensează abandonuri proprii din copilăria noastră de demult. E foarte probabil că dacă ai fost lăsată să fii crescută de bunici de la 3 luni, iar din pricina asta ai suferit teribil ca bebeluș și-apoi copil, să nu vrei să treacă și al tău copil prin același lucru. Și-l ții lângă tine și cu tine tot timpul. Și bebelușului îi place și dacă îți place și ție, asta e minunat. Dar dacă la un moment dat ție începe să nu-ți mai placă și să vrei și un pic de libertate, aici apare tensiunea internă: vinovăția din rolul tău de mamă, neputința copilului din tine și furia, care ține active ambele părți. 

Eu astăzi vreau să-ți dau permisiunea să-ți iei o pauză și să-ți spun că asta nu te transformă într-o mamă care-și abandonează copilul. Azi vreau să-ți spun că e OK să te duci cu prietenele la o cafea, în timp ce partenerul sau o bunică stă cu bebelușul până te întorci. Că e OK să plimbe altcineva copilul, cât timp tu faci o baie caldă, citești ceva sau îți faci unghiile. Că e OK ca partenerul să schimbe scutece și să-i dea să mănânce, în timp ce tu te uiți pe Netflix. Că e OK să ai și alte roluri în afară de cel de mamă sau că e OK să începi să le reintroduci în viața ta.