Doni este un membru patruped al familiei noastre. A intrat în neamul Vijulie acum 5 ani și de-atunci a făcut nenumărate nefăcute. Pentru o vreme lungă de timp, principalul lui scop în viață era să fugă de acasă. 2 secunde dacă rămânea ușa deschisă, zvuș pe ușă și dus era. Poarta a învățat pe rând să o deschidă (pe rând, adică a trecut prin diferite sisteme și le-a învățat pe toate). Când n-a putut deschide poarta, a săpat pe sub gard și a ieșit așa. Când a crescut suficient cât să nu mai încapă pe sub gaura de sub gard (între pământ și bordură), a rupt poarta. Deci, hotărât. 

În ultima vreme am învățat să coabităm. N-a mai rupt porți și n-a mai fugit decât când chiar părea că i-am lăsat ușa deschisă special pentru el. Rar. Ba chiar, și asta nu-mi imaginam vreodată că putem face cu el, am putut ieși cu el în pădure fără lesă. 

Și cum la pădure mergeam în fiecare weekend, și el era prezent acolo cu noi. 

Apoi am plecat la Copenhaga pentru o săptămână, iar el a rămas în grija unor prieteni. Iar când ne-am întors… 

Cum a început

Când ne-am întors l-am găsit bine. Bine a fost și în prima zi de stat acasă. În a doua zi de când ne întorseserăm (adică în a zecea zi după ultima plimbare liberă prin pădure), Doni a refuzat micul dejun. Pentru prima dată în viața lui i-am pus bobițele în castron și s-a uitat a pagubă la ele și a plecat. În schimb a mâncat niște snacks mai moi, așa că m-am gândit că poate s-o fi zgâriat în gură cu ceva sau l-o durea vreun dinte. I-am dat de mâncare ceva mai moale și a mâncat. 

Apoi toată ziua a dormit. Nu e ceva ieșit din comun. Când copiii nu-s acasă și sunt doar eu cu el are două moduri: ”somn” și ”lătrat la geam/gard”. Acum era doar în modul de ”somn”, dar nu m-a speriat. Poate nu se întâmpla nimic pe stradă. 

Seara n-a mai vrut să mănânce nimic. Nici tare, nici moale. Doar apă. Când am pus mâna pe el mi s-a părut și fierbinte, dar când am căutat pe google și am văzut că la câini e ok tot ce este sub 39.2, așa că m-am gândit că mi se pare mie că e prea fierbinte… O avea 39.2.

A doua zi dimineața (ziua unsprezece după ultima drumeție) i-am găsit sub zgardă o căpușă gingantică. L-am ambalat cu lesa lui de câine și am plecat direct la veterinar. Nu i-am scos-o eu, mai ales că veterinarul este la 5 minute de mers pe jos de casă. Dar și dacă n-ar fi fost, tot nu cred că i-aș fi scos-o. Am preferat să-l vadă medicul așa cum era. 

Acolo l-au testat și a primit diagnosticul pentru babesioză.
Avea febră 40.5. Urina era ruginie. Căpușa fusese contaminată și l-a contaminat și pe el. Bifa o grămadă de simptome. Vi le scriu mai jos.

Simptome pentru babesioză:

• lipsa poftei de mâncare
• febră 
• urină închisă la culoare
• stare de confuzie
• stare de moleșeală
• respirație rapidă și superficială
• ușor tremur al picioarelor

Pe cele de mai sus le bifa Doni. După analize medicul a constatat că era la un pas de transfuzie de sânge și că îi era afectat ficatul. Analizele arătau rău, dar Doni încă putea să stea în picioare.

Tratament pentru babesioză

Nu sunt medic veterinar, așa că această parte a articolului o să o scriu din perspectiva omului de câine, care a observat doar tot ceea ce se întâmplă în jur. 

În prima zi i-au luat sânge pentru analize și a primit 3 ore de perfuzii. A stat, dragul de el, pe masa de perfuzii și n-a vrut decât să-l țin de lăbuță în timpul acesta. A fost hidratat prin perfuzii, a primit vitamine și mâncare pe venă. În paralel a primit și injecții: antibiotice și antitermic. 
La final a primit și o doză de antidot, pentru că analizele au arătat că ar fi rezistat toxinei. 

Apoi am plecat acasă cu mențiunea că probabil se va simți mai rău în acea zi. Și că dacă supraviețuiește până a doua zi, are șanse mari să scape. 

Despre mâncare am primit recomandarea să mănânce ce vrea el, dacă vrea. M-am dus și i-am luat pastrama preferată de la sibieni, dar nu s-a atins de ea. I-am gătit orezul preferat cu legume și carne. L-am mâncat noi.

Am mai cumpărat pentru acasă două borcănele de pastile, tratament de susținere: pentru anemie și pentru ficat. Are de luat câte o pastilă pe zi, timp de 90 de zile. 

L-am păzit noaptea și n-am dormit de grija lui nici eu și nici prietenii noștri. A primit susținere și din partea comunității de pe instagram, unde îmi tot scriau oameni să mă întrebe cum i-a fost peste noapte. A dormit lângă patul meu, așa cum dormea când era micuț. Deși avea branula la picior, nici nu s-a atins de ea.

A doua zi a urmat același tratament. Perfuzii și injecții. A primit laude pentru că a supraviețuit. Mai aveam o zi de îngrijorat. Dacă trecea și de această zi, se făcea bine.
Spre seară a mâncat puțin dintr-o cutiuță cu mâncare umedă pentru câini. Am sărit în sus de bucurie. Aveam acasă o vastă selecție de hrană uscată pentru câini, hrană umedă pentru câini, friptură cu sos pentru el, orezul lui preferat, 3 tipuri de pastramă care îi plac de obicei. Hrana umedă a câștigat. 

Peste noapte am dormit amândoi mai bine (și prietenii și comunitatea de pe Instagram). 

Au mai urmat câteva zile de tratament perfuzabil și de antibiotic injectabil și antitermic. Din a patra zi nu a mai făcut nici febră. 

Au mai urmat 10 zile de antibiotic pastile și, în continuare, tratamentul de susținere. 

După 2 săptămâni a avut de făcut și rapelul la antidot. 

Acum Doni e bine. E la fel de vesel și de vioi și parcă e și mai apropiat de noi (în special de mine). A avut noroc și înțeleg că a avut și vârsta potrivită să scape (nici prea tânăr și nici prea bătrân). 

Greșeala noastră a fost că nu l-am verificat bine de tot înainte să plecăm din țară.
Deși medicul a zis că și dacă vedeam înainte să plecăm, probabil nu se schimba nimic, toxina fiind deja transferată câinelui. 

Păcătoase rău căpușele astea… Aveți grijă