Suntem niște părinți care pun destul de multe limite, însă, paradoxal cumva, copiii noștri au foarte multă libertate. Sigur, nu doar faptul că suntem niște părinți extra-mega-fantastici contribuie la libertatea lor, ci și cadrul în care am ales și am putut să trăim. Casa noastră e parte dintr-o comunitate nici mică, dar nici foarte mare, care este cât de cât safe pentru copii, unde copiii pot ieși singuri la cumpărături de mici, în care pot ajunge singuri să se tundă și în care pot pune câinele în lesă și pot merge cu el la medicul veterinar pentru spălat și tuns sau vreo micuță îngrijorare și unde copiii își pot lua rolele în picioare sau mingea la subraț și pot ieși pe stradă, în fața casei, împreună cu alți copii.

Știu că dacă am fi trăit în oraș libertatea lor ar fi fost restricționată mult, iar aici nu vorbim despre o eficiență în a pune sau a nu pune limite, ci la limitele spațiului în care trăim.

Unde avem multe limite este în relația copiilor cu tehnologia. Pentru că în fața casei îi știu mai în siguranță decât online. În fața casei îi văd sau îi aud dacă au căzut cu bicicleta și și-au julit genunchii, iar apoi pot vedea la ei dacă au rămas cu vreo durere de genunchi și pot interveni. În plus, am încredere și în comunitate. Atunci când sunt online, îi văd lângă mine fizic, dar dacă nu sunt atentă ce fac pe dispozitive, ne-am putea trezi că sunt în mare pericol. Și după ce au închis ecranele se pot afla în pericol, dar pericolul acesta, eu nu-l pot vedea, așa cum pot vedea durerea de genunchi.

Dar nu despre cum ne raportăm la tehnologie vreau să spun acum (despre asta am mai scris aici), ci vreau să vă atrag atenția asupra ceea ce puteți vedea ca efecte ale utilizării tehnologiei.

În vacanță am mers cu copiii cu avionul, iar când suntem în avion, unele din limitele noastre stricte (timpul petrecut pe ecrane și calitata a ceea ce fac acolo copiii) devin mai puțin stricte. Entuziasmul de a călători cu avionul începe să scadă în intensitate de când intrăm în aeroport (pentru că trebuie să aștepți de multe ori) și atinge aproape 0 după decolare. E normal, chiar am fost surprinsă să constat că există și studii asupra impactului călătoriei cu avionul asupra stării de bine (și nu e un impact pozitiv pentru nimeni) și în ce fel ne influențează toate rutinele din momentul în care ieșim pe ușă, până când ajungem la destinație.

Și pentru că am fost în avion, unde nici internet nu este, au avut voie să petreacă mai mult timp pe telefon. Să se joace, să asculte muzică, să se uite la poze. Să facă ce vor ei. Și i-am observat cum și-au schimbat postura corpului, efectiv cu fiecare minut care trecea. În primele minute stăteau drept, cu spatele lipit de spătarul scaunului, apoi ca nisipul dintr-o clepsidră, începeau să se aplece și să se cocoșeze ca să vadă în ecran. Le atrăgeam atenția să stea drepți și să se sprijine de spătar și-apoi urmau același curs. Ca și cum, după multe minute de privit în ecran, coloana vertebrală devenea gelatină sau elastic și ei se fleoșcăiau pe ecran. 

Iată cum poți ajunge, tu, copil sănătos, să ai cifoză. Și mi-am zis atunci: ”Hei, vorbim foarte mult despre impactul tehnologiei asupra psihicului copiilor, asupra calității relațiilor lor, despre dezvoltarea cognitivă și emoțională și vorbim mult prea puțin despre efectele asupra întregului corp”.

Știați că există și ceva ce se numește ”Smartphone pinky”? Reprezintă deformarea degetelor mici de la mână, deformare care provine din susținerea telefonului mobil pe ele. Căutați pe google și o să vedeți cum arată…

Ei, acesta e semnalul de alarmă pe care vreau să vi-l trag acum. OK, viața lor e plină de tehnologie și nici nu vrem și nici nu cred că ar fi bine să-i ținem departe de ea. Ok, moderația e cheia. Dar chiar și în această moderație fiți atenți la ei și invitați-i să stea în poziții sănătoase pentru corpurile lor. Copii mici, copii mari, pentru toți copiii poziția este extrem de importantă