”Banii n-aduc fericirea” zice o vorbă dulce din popor. Alta spune că ”Munca e brățară de aur”. Doar că vocile din poporul român sunt, de multe ori, fataliste, deprimante și descurajează din a avea putere personală. E logic, cultural vorbind, să creștem cu astfel de vorbe și zicători. Istoria poporului nostru o explică foarte bine. Iar dacă le legi pe amândouă una de cealaltă, atunci când tragi linie reiese că trebuie să muncești mult, însă să câștigi puțin, pentru a fi fericit. Sau că munca în sine reprezintă câștigul și fericirea. Cam aiurea, nu?

Însă, deși am crescut cu aceste vorbe și zicători, e important să le scoatem puțin din sertarul denumit ”Structură parentală internă”, în care am pus toate bilețelele pe care adulții din jurul nostru au scris tot felul de mesaje atunci când noi eram copii, și să ne uităm la ele. Iar cu mintea noastră de adulți de astăzi să le judecăm cu atenție.

”E adevărat pentru mine”? 

Asta e întrebarea de aur pe care să ți-o pui atunci când mai scoți câte un bilețel din acel sertar, care spune că ”Banii n-aduc fericirea” sau că ”Trebuie să fii o fată cuminte” sau că ”Homosexualii sunt diavolul în persoană”. Fiindcă dacă nu le scoți să te uiți la ele și să decizi dacă sunt adevărate pentru tine, o să-ți construiești viața în așa manieră încât ele chiar să devină adevărate pentru tine. 

Se numește disonanță cognitivă și e un proces psihologic care apare atunci când un obicei sau o credință a individului este diferită de realitate, iar cele două nu pot co-exista. 

Să luăm, de exemplu, fumatul. Și îl iau pentru că este mai puțin încărcat emoțional decât cele de mai sus, fiindcă în 2021 e un consens faptul că fumatul e rău pentru organism. În ce fel e rău, aici mai sunt discuții. Însă, faptul că e nociv, chiar și într-o mică măsură, e general acceptat. 

Eu fumam acum mulți ani. În anumite perioade mai mult, în altele doar o dată la ceva vreme, când ieșeam în oraș. Am trecut prin multe țigări pe zi, prin o țigară pe zi, prin multe țigări o dată la x timp, prin pauze de luni sau ani între ultima țigară stinsă și următoarea aprinsă și am bifat cam orice frecvență de fumat ți-ai putea imagina. Dacă mă vedeai din exterior ai fi putut spune că nu eram dependentă de fumat, însă pauzele lungi de câteva zile, săptămâni, luni, ani între țigări erau alese, asumate și (cel puțin la început) munceam mult pentru ele. Mi-ar fi plăcut să-mi aprind o țigară, dar știam că nu e bună pentru mine, așa că n-o făceam. Nu eram deloc în punctul în care ideea de a fuma îmi crea repulsie, ideea de a băga acel fum în mine nu avea niciun sens, nu eram în locul în care să-mi ascult corpul că refuză otrava (și el îmi tot transmitea și aș fi observat dacă aș fi ascultat de mine). Asta a venit în urma terapiei. Culmea e că în terapie lucram la acel moment cu totul altceva, însă probabil am vindecat în mine rana aia care fie mă împingea către fumat, fie nu mă lăsa să-mi ascult corpul când îmi zicea că nu-i place. Acum sunt într-un punct în care nici să depun efort nu mi-ar mai face plăcere să fumez. E minunat, vă zic. 

Disonanța cognitivă

Dar, să revenim la disonanța cognitivă. În perioadele în care fumam, în mine exista un conflict. O parte care zicea ”Știi că nu e sănătos” și o parte care zicea ”Dar vreau!”. Și una din părți trebuia să cedeze, iar când alegeam să fumez în continuare, ceda partea care zicea ”Știi că nu e sănătos”. Sigur că adultul meu logic și rațional știa că nu e sănătos, însă prin disonanța cognitivă reușeam să nuanțez mesajul logic și rațional, ca să-mi pot păstra obiceiul (procesul nu este conștient în acel moment). Așa că ziceam ”da, dar eu nu fumez așa mult, deci se reduce riscul” sau ”da, dar la ce viață nesănătoasă ducem, corpurile noastre s-au obișnuit” sau ”n-are cum să mi se întâmple mie” sau alte astfel de mesaje. 

Ei, acesta e mecanismul pe care îl folosim și atunci când muncim din greu să ne păstrăm convingerile parentale din sertar. Alegem informații din mediu care să se potriveasca cu aceste mesaje (faimosul ”cherry picking”, în care căutăm surse care să ne confirme credința) sau înțelegem mediul distorsionat, sau câte și mai câte. 

Dacă ai în sertăraș și bilețelul pe care scrie ”Banii n-aduc fericirea” și nu l-ai analizat în afara acestei disonanțe cognitive, o să-ți construiești viața într-un mod care să confirme credința asta. Dacă o să ai bani, n-o să fii fericit, sau o să eviți prin tot felul de mecanisme inconștiente să ai siguranță financiară sau stabilitate sau să crești (din punct de vedere economic). 

Am scris despre asta pentru că e și una din credințele cu care am crescut și eu. Și care m-a făcut să gândesc foarte limitat legat de bani și să nu văd multe oportunități în afara sertarului cu acest mesaj. Să refuz câștiguri care au venit prea ușor, să muncesc mai puțin pro-bono, să-mi cumpăr pentru mine lucruri ieftine (dar multe :))) sau nepotrivite. De exemplu procesul meu de analiză a relației cu banii a venit după ce mi-am cumpărat niște cercei de aur de copii, care erau mai ieftini decât cei de adulți, însă care nu-mi vin, evident! Nu pentru că sunt mai mici decât aș purta în mod normal, ci pentru că nu sunt făcuți pentru urechi de adult. Dooooh! Atunci m-am întrebat în câte alte feluri se manifestă credința asta în alte laturi ale vieții mele și eu nici măcar nu-mi dau seama. Cerceii i-am putut returna, însă câte alte decizii proaste n-am putut să întorc din drum? 

Iar tu poți pune orice în locul acestei credințe și te invit să le analizezi mai ales pe cele faimoase cu care ai crescut, cele ”culturale” de care scriam la începutul articolului. Partea bună e că ele se pot schimba. La fel cum acum nu mai fumez, mi-am reparat și relația cu banii. Nu în totalitate, încă mai face V. cu mine pep-talkuri măcar o dată pe săptămână despre cum ar trebui să mă valorific mai mult, însă eu simt că sunt pe calea cea bună.