Dacă e să lăsăm jos toată abordarea științifică și discursul sec și uscat, care ne spune cum copiii explorează lumea prin simțuri, prin gust, prin etc., am putea spune despre copii că ei explorează lumea prin mozoleală. Când ați luat ultima oară mânuța copilului în a voastră (înainte să se spele pe mâini) și nu era udă/umedă/lipicioasă/murdară de carioci/cu pământ pe ea? Dacă a trecut mult timp de când s-a întâmplat asta, articolul e fix pentru tine. Iar dacă a trecut puțin timp, dar tu ai simțit că se urcă furnici pe tine când ai văzut cum arată, iar e pentru tine.

Când spunem despre bebeluși și copii mici că ei învață despre lume cu ajutorul simțurilor, ce vrem să spunem, de fapt, este că ei își creează o imagine despre lume care se raportează la ce simt ei despre lume. Nu avem în memoria noastră amintiri explicite, clare, despre cum a fost când am gustat și altceva în afară de lapte matern, pentru că la momentul respectiv nu existau cuvinte în mintea noastră care să dea experienței o explicație logică și rațională, însă acea experiență, pe lângă toate celelalte, au devenit o parte din ceea ce am simțit și ce simțim noi în corpurile noastre.

Primii aproximativ 2 ani din viața copilului sunt ”stocați” așa în noi: prin ceea ce am simțit atunci.
Ceea ce am simțit atunci e o părticică din ceea ce suntem noi astăzi. Ce am simțit când ne-a luat mama în brațe, ce am simțit când noi o strigam și ea nu venea, ce am simțit când am gustat primul piure de morcovi, ce am simțit când am dărâmat primul și al doilea și al cincizecilea turn din cuburi, ce am simțit că se întâmpla în jurul nostru, ce am simțit atunci când se uitau mama și tata la noi. Totul este despre simțit.

Cu cât le dăm mai mult libertatea de a simți copiilor noștri, cu atât mai multe conexiuni se fac în creierul lor, conexiuni pe care ulterior se vor forma gânduri, se va clădi informație, se va construi sens cognitiv.

Și sigur, există și multe limitări. Vrem să avem copii sănătoși și vrem să îi protejăm de bacterii și de virusuri. Punem limite din grijă și poate nu-i lăsăm să mănânce pământ și să lingă pietre. Le dăm alternative: jucării curățate și dezinfectate. Blocăm ușile dulapurilor în spatele cărora sunt substanțe periculoase pentru ei și îi lăsăm să scoată de câte 50 de ori pe zi oalele și capacele din celalalte dulapuri.  Practic, punem o limită acolo unde este periculos și dăm permisiunea explorării acolo unde e sigur. Ne folosim de tehnologie ca să-i știm în siguranță: spălăm pe jos cu un mop cu aburi, ca să evităm soluțiile toxice, punem jucăriile în lada frigorifică pentru a le dezinfecta cât mai natural, ba noi avem chiar și un purificator de aer, ca să-și paseze copiii cât mai greu virusurile de la unul la celălalt. Toate funcționează și toate sunt bune.

Cu toate astea, câteodată le îngrădim copiilor explorarea chiar când e ceva care nu dăunează și despre asta vreau să vă spun astăzi.

Vreau să vă invit să priviți diferit ora de masă a copilului, nu doar ca pe o oportunitate de a-i hrăni burta, ci și ca pe o oportunitate de a-l susține să-și hrănească mintea și existența cu totul.

Lasă copilul să se murdărească la masă…

… indiferent dacă ai ales diversificarea clasică sau autodiversificarea.

… pentru că mâncarea e mai mult decât doar hrană pentru el: e un spectacol pentru corp.

… pentru că mâncarea e mai mult decât gust: e culoare, e textură, e miros, e emoție, e bucurie și viață.

… pentru că nu e periculos.

… pentru că dacă pui un plastic sub scaunul copilului, e și ușor de curățat apoi după el.