Una din ”problemele” universale ale părințelii este… desenatul pe pereți. Desigur, copiii sunt cei care desenează pe pereți atunci când creativitatea îi străfulgeră într-o clipită, iar momentul creativ nu mai poate fi amânat în niciun fel și nicio clipă. Pe unii părinți aceste momente creative îi amuză și se bucură de operele de artă rupestră ale copiilor (bunica mea n-a zugrăvit niciodată un peretele de lângă pat, pe care îl zgâriasem eu cu jucăriile când eram bebeluș; între timp, amintirea a rămas în albumele foto ale familiei), iar alți părinți își preferă pereții intacți, curați, neatinși de fiorul creativ al celui mai nou membru al familiei.

Recunosc, eu am fost puțin (mai mult) din a doua categorie și nu am încurajat aceste exprimări artistice decât moderat. Cu toate astea, am avut în living un robot în mărime naturală de copil, desenat subțirel cu creionul pe peretele de lângă masă; din păcate, numele artistului a rămas necunoscut, inclusiv după insistențe curioase ale mele. Creativitatea a avut, însă, frâu liber la exprimare în camera lor, care ajunsese să arate ca o sorcovă, pentru că în cazul Emei, creativitatea s-a manifestat prin lipit stickere felurite în locuri felurite. Toate foarte felurite.

Pentru că împart o cameră, nu i-a permis ea lui frati-su să se exprime pictoricește, ci tot prin intermediul stickerelor. Pe de altă parte, el nici n-a fost genul creativ; chiar și la 6 ani desenează figuri care ar putea reprezenta orice de pe lumea asta și doar explicațiile în cuvinte dau un înțeles liniilor colorate de pe hârtie. Iar asta se întâmplă oricum foarte rar.

Și au mai avut mână complet liberă în ilustratul pe suprafețe dedicate activității (Scriam aici despre beneficiile picturii cu final deschis). Suprafețele respective, cele reușite, au primit rame și un cui pe holul de pe scări, care s-a transformat încetișor într-o expoziție de artă puerilă.

Dar, să revenim la desenatul pe pereți. Vreau să vă spun din capul locului că a-i da voie copilului să deseneze pe pereți nu va afecta în niciun mod iremediabil relația sa cu sine, ceilalți și lume. Nu va deveni un delincvent care nu se va adapta societății, nici un sălbatic care nu va cunoaște metode de a trăi printre oameni. În aceeași măsură, nici a nu fi de acord cu a avea desenele copilului direct pe pereți nu înseamnă a-i reteza copilului pofta de viață, de creație și iubirea de sine. N-o să-l transforme într-un sclav al societății (sau nu într-o măsură mai mare decât suntem toți oricum), un conformist plictisitor, temător iremediabil în fața oricărei autorități. Basically, a permite copilului să deseneze pe pereți nu înseamnă că la 20 de ani va lăsa mașina pe avarii în miezul pieții Victoriei pentru că acolo are el treabă să se dea jos, iar a nu permite aceste desene nu înseamnă că la 20 de ani va frâna până la 20 kmh atunci când va vedea pe dreapta o mașină de poliție staționată în fața unui magazin, de unde polițiștii din ea s-au oprit să cumpere o sticlă de apă și o pungă de covrigei.

Bun. Acum că am stabilit acestea, dacă sunteți OK cu desenele cu creioane, acuarele, markere de pe pereți, s-ar putea să nu vă intereseze articolul meu. Dacă vreți să opriți (sau să nu porniți) acest obicei și vreți s-o faceți într-un mod în care creativitatea să se poată totuși desfășura cât de cât liber, s-ar putea să vă ajute ideile mele.

De ce desenează copiii pe pereți?

Sunt multe motive. Primul, despre care am scris deja mai sus, este că atunci când vine creația peste el, copilul nu are (încă) filtre la fel de puternice ca un adult pentru a putea să-și spună sie însuși

”Stai, acum vreau să desenez ceva. Uite, ce convenabil e aici un spațiu mare pe care funcționează creionul ăsta pe care-l am în mână. S-ar putea ca eu nici măcar să nu știu că ”nu se desenează pe pereți”, însă mă voi opri, voi ține creionul în mână până când voi ajunge la foaia de hârtie și voi desena acolo.”

Da, acest dialog interior nu poate exista în absența unui mesaj extern similar. Adică… Mama, tata, bunica îi spun la un moment dat copilului exact mesajul de mai sus și îl redirecționează, până când copilul învață că ”nu se desenează pe pereți”. E un proces și e foarte probabil ca mesajul să nu funcționeze din prima, ci să fie nevoie ca aceste cuvinte să fie repetate de mai multe ori.

Apoi, un alt motiv ar putea fi că … e distractiv. Distractiv și diferit. Una e să ții creionul și să desenezi cu el pe o hârtie care are o textură diferită de perete (la fel și o poziționare în spațiu) și alta e să-l folosești pe un perete zgrunțuros, în plan vertical.

Al treilea motiv ar putea fi că nu este de acord cu limitele puse și își vede de treaba lui. Iar al patrulea că ar putea fi un act de a atrage atenția asupra sa.

Cum îi ajutăm să nu mai deseneze pe pereți?

În funcție de care este motivul care aprinde scânteia creativă, abordările sunt diferite.

1. Dacă desenează pe pereți pentru că nu știe că nu e OK

Acest comportament se întâlnește mai degrabă la copiii mici, care acum învață despre regulile lumii înconjurătoare. Și un copil mai mare poate desena pe pereți pentru că nu știe că ”nu se face” dacă tocmai a văzut obiceiul la un alt copil și îl copiază la rândul său. În principiu, după ce trec de 5-6 ani copiii pot extrapola regulile pe care le cunosc deja și pot decide ei înșiși că ”la noi în casă nu se desenează pe pereți”, deși poate nu a primit mesajul acesta în cuvinte.

În acest caz, ce are de făcut părintele este să urmeze acești pași:

1. 1. Îi transmite copilului regula în cuvinte cât mai puține și mai simple, cu blândețe:
      ”Stop, la noi în casă nu desenăm pe pereți”
   2. Îl oprește fizic, cu blândețe, pe copil. Îi ține mânuța și/sau îi ia creionul din mână
   3. Îl redirecționează către un spațiu unde desenatul este permis
      ”Și poți desena pe foaia aceasta sau pe canvasul acesta”

După cum ziceam, mesajul va fi repetat, probabil, de multe ori. Câteodată copilul va fi furios și va face un tantrum. E OK, e dreptul său să fie furios atunci când ceva îl împiedică să facă ce și-ar dori. Și noi suntem furioși când pică curentul fix în miezul episodului de pe Netflix. Doar că avem un creier rațional mai bine dezvoltart decât al copilului și nu facem un tantrum.

2. Dacă desenează pe pereți pentru că e distractiv

Aici este important să ne dăm seama ce anume îl distrează, ca să-l putem redirecționa într-un mod care să-l mulțumească.

Dacă îi place textura peretelui, putem găsi un material pe care să deseneze care să fie de textura respectivă, sau un spațiu anume delimitat de perete, unde poate desena, înconjurat în chenar bandă adezivă, ca să fie clară limita unde poate desena și unde nu.

Dacă îi place poziția, că desenează în plan vertical, putem lipi pe perete foi mari de hârtie, pe care copilul să deseneze cât vrea. Sau o tablă magnetică. Aceleași soluții funcționează bine și dacă motivul este spațiul nemărginit al peretelui vs. o foaie A4.

Dacă îi place reacția noastră atunci când desenează pe perete (sau îl intrigă, sau îi e neclară), putem fi atenți un pic la cum reacționăm. Poate reacționăm foarte teatral și asta îi place. Poate nu reacționăm mereu la fel și nu reușește să înțeleagă ce vrem. Poate am cedat de multe ori atunci când el a insistat să facă ceva, așa că știe că dacă insistă suficient, va fi ca el. Poate că îi place să vadă ce reacție provoacă în noi. Una din cele 8 nevoi reaționale este aceea de a avea un impact asupra celeilalte persoane; am vorbit despre aceste nevoi în podcastul meu de mai jos:

 3. Dacă desenează pe pereți pentru că nu-l interesează regula pusă și/sau nu e de acord cu ea

În acest caz e nevoie să urmăm pașii de la punctul 1, încercând să aflăm care este motivul pentru care nu vrea s-o respecte. Copiii mai mari pot spune clar ce nu le convine și de acolo poate pleca o negociere pentru a mulțumi toate părțile implicate. Copiii au și ei opiniile despre lume și mediul înconjurător și e important să le ascultăm și să le respectăm. Până la urmă și ei locuiesc în același spațiu cu noi și au și ei dreptul să și-l aranjeze așa cum le place.

4. Dacă desenează pe pereți pentru că vrea atenție

Câteodată copiii fac lucruri nepotrivite pentru că atunci știu că primesc atenție. Atunci e cineva acolo care se uită la ei și le spune ceva. Sigur, e atenție negativă, dar e un soi de atenție numai și numai pentru el. Iar asta nu e ceva ce se întâmplă familiilor în care părinții sunt dezinteresați de copiii lor sau în care îi ignoră cu desăvârșire, ci în orice familie. Și în orice relație se poate ca unul dintre partenerii relației să se simtă o vreme neglijat, indiferent câte eforturi depune celălalt. Copiii se pot simți la fel, mai ales în perioadele în care poate suntem mai aglomerați la job sau avem și alte griji în mințile noastre. Când observăm astfel de comportamente, e important să tragem aer în piept, să ne dăm un pas în spate și să ne gândim dacă putem oferi acum ceva mai mult copilului sau încă nu. Și dacă nu încă, atunci când și cum?

Relațiile sunt flexibile, sunt ca un dans. La fel și relația cu copilul.

Acestea fiind spuse, nu e un secret că ceea ce am scris mai sus se aplică și altor comportamente care nu ne plac și putem deveni creativi pentru a ne fi și nouă mai ușor și pentru a-i fi și copilului mai ușor. Și pentru a colabora unul cu celălalt în acest minunat dans al părințeniei.