Știu, știu. V-ați săturat să tot auziți de 2020 că a fost un an ”special”. Sau un an ”diferit”: Un an ”greu”. Un an ”altfel”. Un an ”despre pierderi”. Un an ”provocator”. Un an… whatever. Sigur că a fost așa și ne-am plictisit să tot trăim adjectivele alea, gata cu ele!. Apoi sunt convinsă că v-ați săturat și să vă amintiți de tot ce ați pierdut în acest an. Conectare, conexiune, apropiere de oameni, poate și alte lucruri și mai dureroase. Nu mai vreau să mă duc acolo cu gândul. Și-apoi sunt absolut sigură că v-ați săturat și să auziți despre toate lucrurile minunate pe care 2020 le-a făcut pentru noi. Bineînțeles că e adevărat că n-au fost doar lucruri rele în anul ăsta și bineînțeles că am învățat enorm de multe chestii despre noi, ne-am provocat, am făcut, am dres. Dar parcă multe din aceste ”perspective pozitive” vin forțat, neapărat ca să nu le pierdem din vedere și neapărat să ne concentrăm pe ce e pozitiv. 

Ei, eu astăzi nu vreau să vă povestesc despre cum anul 2020 mi-a fost drag pentru că am petrecut mai mult timp în familie (true), pentru că m-a forțat să-mi reanalizez prioritățile (adevărat și asta), că mi-am pus viața în balanță și am văzut ce și unde cântărește mai mult și tot așa. Eu vreau să vă povestesc astăzi despre două lucruri frivole pe care le-am învățat în 2020 și vă las pe voi să le analizați impactul pozitiv asupra vieții mele în general 🙂 Adică n-o să le ridic în slăvi. 

N-am nevoie de haine de casă

Nu știu cum ați crescut voi, dar acasă la mine, când eram copil la mama, îmi țineam hainele într-o comodă, pe două rafturi mari. Unul din rafturi conținea hainele de ieșit afară, iar celălalt hainele de casă. Hainele de casă erau verișoarele mai sărace ale hainelor de stradă. Rudele bătrâne și mai uzate, cu riduri mai multe și poate și vreo două trei operații pe ici pe colo. Mi-ar fi plăcut să stau îmbrăcată în casă în hainele de stradă? Sigur că da. Și când mai apucam, mă împopoțonam. Dar asta doar cu titlu de excepție. 

Când am avut și eu copiii mei, o vreme am ținut tot așa, două rafturi (sau sertare): Haine de casă și haine de stradă. Iar când au crescut și au început să se îmbrace singuri așa cum voiau, mi-am dat seama că nu mai e utilă separarea asta a hainelor în stat. Ajungeau să poarte pe stradă hainele mai jerpelite de casă (pentru că erau comode) și în casă hainele frumoase de stradă (pentru că erau frumoase). Așa că a dispărut segregarea și rafturile (sau sertarele) au ajuns să separe altfel hainele: bluze în sertarul de jos și pantaloni în sertarul de sus, nediscriminatoriu. 

Pentru mine n-am făcut asta. Hainele de casă erau, basically, treninguri sau colanți și bluze lălâi, iar hainele de stradă erau mai de doamnă. Ei bine, anul ăsta, la fel ca mulți dintre voi, când o mare parte din activități s-a mutat acasă, n-a mai fost nevoie de haine de stradă. Da, o vreme am purtat hainele de casă toată ziua, pentru că erau comode. Apoi m-am plictisit de mine în oglindă, mereu comodă așa. Și, pentru prima dată în istoria mea personală, mi-am cumpărat blugi și cămăși pentru stat în casă. Dimineața nu mă mai îmbrac exclusiv comod, ci mă îmbrac frumos. Fit over function, cum se zice în upper class language :)). Îmi, vorba lui V. ”pun fața” (adică machiajul), mă dau și cu parfum, îmi pun bijuteriile (până în 2020 acasă era locul acela în care îmi dădeam jos brățara de argint, nu în care mi-o puneam la mână) și plec… din dormitor. 

De ce e asta o lecție importantă pentru mine? Pentru că o combate pe cea culturală, pe care am învățat-o de când mă știu. Că acasă nu trebuie să fii dichisită și aranjată, că cine te vede? E suficient să fii curată. Well, nu. Cine mă vede? în primul rând mă văd eu.

Mi-am luat ojă semipermanentă

Când eram tânără, mergeam o dată pe lună ”la unghii”. Descoperisem o tipă pricepută la un salon din piața Victoriei, care-mi punea unghii cu gel subțiri și neostentative. Problema mea, de când mă știu, cu unghiile e că se rup și se exfoliază și oja normală nu-mi rezistă pe ele mai mult de 2, hai poate 3 zile. Am o colecție impresionantă de lacuri de unghii, tocmai pentru că mi le făceam des, dacă voiam să arate bine. Așa că mă bucuram de invenția asta a femeii moderne, de unghii tari ca scaunul de la masă din living. Ei, de când cu copiii, n-am mai avut timp de așa ceva. Când erau mici n-am mai avut timp, apoi l-am prioritizat diferit. Dacă aveam câte 2-3 ore libere pe lună, nu mă duceam cu ele la unghii, ci dormeam, sau citeam sau făceam o baie. Sau le făceam pe toate, pentru că atunci când ai 3 ore libere legate și doi copii mici, devii extrem de eficientă. Am mai încercat, periodic, cu ojă semipermanentă, dar mă durea sufletul să pierd timpul ăsta. Să mi le fac singură mă temeam. Mi se părea foarte dificil și mă gândeam că ai nevoie de cine știe câte ore de cursuri și experiență ca să-ți iasă și numai pentru asta nu mai făceam cursuri. 

Și mi-era și frică. Nu știu exact de ce anume, dar manichiura cu ojă semipermanentă mi se părea un soi de bau-bau, ceva ce NU SE FACE acasă. Până când a zis prietena mea de 2 case mai în jos pe stradă ”Hai, tu, să ne luăm și noi o ojă semi și o lampă și să ne facem unghiile. Cine știe când mai vedem un salon la față?”. Pentru că la 10000 de cazuri pe zi, câte erau atunci când vorbeam noi despre asta, numai la salon nu mai mergeam să mă stresez. Inițial am zis că nu vreau, că n-am energie să mai fac research, să mai studiez și asta, să mai învăț ceva nou. Apoi am zis ”fie”. În cel mai rău caz, nu-mi iese, n-o mai încerc și gata. 

Dar, vai! Ce minune. Mi-a luat cam o lună să-mi dezvolt o tehnică bună, să experimentez și să mai aflu din stânga-dreapta ce nu făceam bine și cum se face, de fapt, și-acum, parol, arată mai bine decât mi le făceam la salon. 2-3 săptămâni de unghii neciobite, ci frumușele. Și o altă lecție importantă: că nu-i musai să fac eu singură orice research și că sunt înconjurată de oameni care partikipă și mă pot ajuta rapid. Prietena care s-a interesat de lampă și de ojă, manichiurista ei care ne-a trimis lista cu ce avem de făcut, altă prietenă care mi-a explicat ce nu făceam bine, când nu-mi stătea oja pe unghii și tot așa. 

Frivol, nu? Să te îmbraci frumos în casă și să-ți faci singură manichiură semipermanentă? Ați învățat și voi lucruri frivole?