Eram mai cultă înainte să înceapă pandemia. Pare că-mi făcusem un scop în viață să nu-mi petrec serile în fața televizorului, așa că ascultam muzică în surdină și citeam, în timp ce beam un ceai. De când cu pandemia, s-a dus pe suflet toată cultoșenia și mă regăsesc că abia pot lega două cuvinte citite. Am stat 3 săptămâni să termin o carte și nu-s convinsă că, chiar și-așa, n-am ratat paragrafe cu totul sau cine știe e mesaje faine. 

Eh, și-ntr-o seară, când era deja evident că nu mai pot fi cultă deloc, am trântit kindle-ul pe o masă și am luat telecomanda în mână. ”La ce zicea A că se uită și-i place? Ah, da. La The Crown”. Și iată cum, din seara aia, nu m-am lăsat până când n-am terminat toate 3 seriile. Și-apoi, pentru că informațiile istorice pe care le posedam despre casa Windsor tindeau spre 0, m-a apucat cultoșenia pe partea asta. Am mai văzut un documentar, am mai citit niște articole și mi-a rămas ceva în minte. Și-anume, mesajul că, de multe ori a nu face nimic e mai bine decât să faci ceva. Și că a arăta că ai o părere, invită și la inimioare, dar și la bolovani. 

Eu azi n-o să fiu neutră și-s convinsă că voi valida unele dintre părerile voastre și că voi invalida alte păreri. Îmi doresc s-o fac cu respect și sper să-mi iasă.

Rostul postării? Acela de a-mi exprima părerea de om pe blog.

Invitația cu care vreau să vă las: aceea de a vă proteja pe voi și pe cei din jurul vostru.

Stăm în casă din 11 martie (ca și voi, probabil)

As we speak, stăm în casă din ziua în care s-au închis școlile. Am renunțat să mai număr zilele, dar se face o lună imediat. În timpul ăsta, am ieșit de 6 ori. O dată am ieșit cu copiii în cartier în prima zi (pe 11 martie), apoi am ieșit în pădure în weekend, apoi am ieșit din nou pe câmp weekendul următor (avantajul de a sta la țară, e că la 10 minute de mers cu mașina găsești o pădure cu căprioare, iepuri și mistreți; a fost fantastic de frumos, sper să nu uităm de ea când o trece pandemia), apoi am ieșit într-o luni să fac cumpărături și să iau o cutie cu medicamente și să i-o duc mamei și, la 2 săptămâni de la asta, am mai ieșit sâmbătă 20 de minute cu copiii cu bicicletele și duminică la alte cumpărături. Pentru încă 2 săptămâni suntem acoperiți. 

Cu toate astea, sunt conștientă că nu suntem în siguranță. Și nu doar atât. Sunt conștientă că suntem la fel de expuși ca oamenii care încă merg la birou sau ca oamenii care ies zilnic la mișcare în jurul blocului. Că nu e mare diferență între mine și oamenii pe care-i văd pe stradă, prin geamul de la bucătărie. Ieri m-am lipit de gard și am privit pe stradă oameni care se plimbau. Căutam soarele, de fapt. V. m-a întrebat cum mă simt acum că am ieșit și eu în lume. Mă simțeam ciudat. 

Nu contează CÂT ne expunem, ci CĂ ne expunem

Vedeți voi, ce-mi trece prin gând e că aici nu e vorba de cantitatea de virusuri la care ne expunem, ci faptul că ne expunem. Și că e imposibil să nu ne expunem, indiferent cum am trăi (poate doar pustnică să fiu în vârf de munte și să mănânc roadele pădurii). Eu m-am expus în cele 6 dăți când am ieșit, chiar dacă m-am protejat cât am putut. Ne-am expus și în duminica în care am comandat pizza de la pizzeria din cartier. Și când ne-au venit comenzile de mănuși, și de chestii care ne mai trebuiau pentru job și chiar și dacă am fi comandat totul de pe bringo tot ne-am fi expus.

Nu cred că pot controla totul 100% nici dacă dezinfectez aerul pe care-l respir și cumpărăturile pe care le fac și hainele cu care vin și absolut toate suprafețele pe care le ating, pentru că, așa cum îmi imaginez eu, e nevoie să o fac perfect, ca să fiu protejată. Și că nu pot s-o fac perfect. Oricând pot lăsa un milimetru necurățat, de unde să ne-atace virusul vieții și-atunci tot ce am făcut până atunci nici nu mai contează. Poate doar ce fac de atunci înainte, când nu contribui și eu activ la a-l da mai departe… Deși o să-l dau dacă mă duc la cumpărăturile săptămânale, sau ridic un pachet de la easy box sau îi dau curierului un plic pentru contabilă. 

Și-am respirat ușurată și mi-am dat seama că e OK să fac tot ce pot eu să fac și că e suficient. Și că mai puțin contează dacă mă contaminez, ci cât de târziu o fac. Și câtor oameni dau apoi mai departe. Nu cred că răspunsul poate fi 0 pentru mine și 0 pentru ceilalți. Ideal e să fie cât mai mic. 

Nu-mi pot controla viața și nu-mi pot controla viitorul. Nu-mi pot controla sănătatea, însă am încredere în corpul meu că face tot ce poate el mai bine. Să se spele pe mâini sau să gestioneze virusul cât să fiu safe. Și dacă am încredere degeaba în el și nu s-o spăla pe mâini suficient și n-o gestiona virusul cât să fiu safe, e oricum în afara puterii mele de control.

Da. Respir și-acum ușurată și nu cer de la mine mai mult decât pot da. Sper să fiu OK. Sper să fim toți OK. Și știu și că nu pot controla nici asta.