Copiii ăștia, care nu vor să ajute la treaba din casă!

Scris de Diana Vijulie
Nu trecuseră 7 zile de #StămAcasă, când am simțit că-mi plesnește o venă în cap. Măi, dar copiii ăștia chiar așa, nu știu decât să împrăștie lucruri?! Au avut, în decursul evoluției lor de copii, momente punctuale în care-i vedeam organizați montessori-ește și mă bucuram de nu mai puteam, dar așa cum veneau, așa și plecau (momentele zic, copiii-s permanent aici).
Stăteam așa, gură cască, într-o după-amiază și-i priveam. Luau lucruri de unde le era locul și în clipa în care nu le mai trebuiau lucrurile, le dădeau drumul din mână, fix acolo unde erau. Am desemnat ziua cu pricina ”Zi de observație” și se știe, în momentele de observație nu se intervine. La finalul zilei de observație, aveam, deci, căni pe jos în baie (ai băut apă de la chiuveta de la baie și nu ți-a mai trebuit paharul, de ce să nu-l lași acolo, nu?), undița în mijlocul curții, rachete de tenis în sufragerie, haine cam peste tot prin casă, jucării peste jucării, lemne, bețe, pietre, mâncare, veselă. Un dezastru.
Am decis atunci, pe loc, să las lucrurile să se desfășoare și să văd evoluția. În familia noastră eu am fost mereu aia cu ”dacă ai terminat de lucrat cu X, pune-l la loc înainte să iei altceva”, iar cât timp sunt doar eu cu copiii, obiceiul lor e format (iar când nu e, e suficientă o reamintire). Doar că V. e mai permisiv decât mine. Sigur, permisiv e un eufemism, și el având o abordare similară copiilor. Drept urmare, când nu sunt eu în zonă, lucrurile se desfășoară așa cum v-am scris mai sus. Apoi lucrurile au evoluat și nu mai era nevoie să nu fiu eu în zonă, cât era nevoie să fie el în zonă, ca toată casa noastră să explodeze.
Am zis, deci, ”ia să nu intervin, să văd până unde suportă toată lumea haosul ăsta”. Pentru că era evident, la fel ca atunci când copiii încep să se bată în joacă și ajung să se lovească de-adevăratelea, că va veni și un moment în care va observa toată lumea haosul din casa noastră. Atunci am avut și revelația: ”Păi cum să deranjeze pe cineva, dacă vine Diana și le pune la loc, nu?”
Sigur, periodic, Diana face o afirmație asertivă și roagă toate părțile implicate să-și strângă lucrurile, pentru că Diana se simte copleșită și nu vrea să trăiască în haos, pentru că haos în jurul ei înseamnă și haos în cap. Și Diana poate face concesii de la a avea o casă ca în poza de pinterest (casă-muzeu, cum zicea bunica despre casa mamei), dar concesia se oprește atunci când nu e nicio suprafață din casă plină de lucruri care nu-și găsesc acolo locul.
După ce Diana face afirmația, lucrurile se schimbă timp de o zi (chiar două), apoi revin la normalitate și se repetă așa la nesfârșit, ca un joc pe care-l jucăm între noi, în care pierdem toți. Eu mă simt singură și neînțeleasă, ei cred că se simt persecutați de mine. Eu preiau toate responsabilitățile, iar pe ei îi infantilizez pe toți, în procesul ăsta. Îi mămoșesc, deși scopul cu care o fac e complet pe dos. Aceșa de a-i dezmămoși. E ciudat cum provocăm fix ceea ce vrem să evităm, prin comportamentele pe care le alegem.
Ei, după o vreme de haos, a început și V să observe cum ambalajul era lăsat acolo unde fusese consumat conținutul, cum baia era plină de pahare, cum în curte, pe jos, era împrăștiat nisipul cărat cu skateboard-ul, cum nu-și mai găsește niciun creion, cum a văzut, pe undeva (dar nu se știe pe unde) lanterna, care a dispărut în neant, cum copiii ăștia sunt nepăsători și interesați doar de ce-i interesează pe ei, fără nicio responsabilitate proprie.
Mi-a fost greu să nu-i zic ”Aha! Ți-am zis eu! Îți zic asta de 6 ani! De 6 ani îți tot zic! Că dacă nu îi ajuți să-și formeze deprinderile astea, uite cu ce rămân. Cu haos în urma lor, cu noi furioși că e obositor să strângi mereu după ei, cu lucruri rătăcite și cu frustrare de ambele părți!”
Și, tocmai pentru că mi-a fost așa greu să mă abțin, nici nu m-am abținut, în ciuda tuturor protestelor lui de ”Nu-mi zice ”Ți-am zis eu!”.” I-am zis.
Odată ce ne-am pus amândoi pe aceeași pagină (pentru că eu am ieșit din horă și am decis că nu-mi mai asum doar eu responsabilitatea pentru ce ține de ordine și curățenie), a început să observe din ce în ce mai des dinamica asta și s-o confrunte.
Brusc, nu mai eram doar eu aia care exagerează și insistă cu ordinea, ceea ce a întărit puterea mesajului pentru copii. N-am mai fost eu aia care organizează (să le dau tuturor ceva de făcut pentru a menține casa bine, înseamnă că tot la mine e responsabilitatea, iar ei doar execută. Unde e ok-ish asta pentru copii, care încă nu sunt suficient de mari să observe pentru ei ce e de făcut și să și facă – sau nu mereu, pentru V nu e OK).
Brusc, responsabilitatea a devenit comună și a devenit comună pentru spațiul în care trăim, și nu doar ca să mi se facă mie pe plac (ceea ce e greu de menținut pe termen lung).
Acum văd schimbări. Îl văd și pe el întrebând ”Ați terminat aici? Dacă da, atunci vă rog să strângeți” și mă văd și pe mine prinzând putere și respirând.
Sunt conștientă că după ce trecem de perioada asta de izolare, tendința va fi să ne întoarcem la felul nostru vechi de a face lucrurile (sau poate nu, cine știe)… Dar mai știu și cum s-o rezolv. Respir, mă dau un pas în spate și las responsabilitatea tuturor părților implicate.
Despre cum am zis duminică: ”Azi te desemnez pe tine responsabil cu prânzul, cu rugămintea să mănânce copiii la o oră rezonabilă și mâncare de prânz, nu chestii de mic dejun, cum ar vrea ei. Ești de acord?” Și am simțit cum îmi dau jos un bolovan din spate și pentru o zi din săptămână mă las hrănită. Și m-am gândit să fac asta recurent, în fiecare duminică. M-am mai lăsat hrănită, pentru că V știe și să facă mâncare, știe unde avem mașina de spălat și uscătorul (nu că le-aș mânca pe alea, ci ca să vă faceți o idee că nu-i picat din lună), dar una e să știu că se descurcă și poate și alta e să știu că în fiecare duminică e altcineva care are grijă să mâncăm, iar eu pot să-mi mut gândul către altceva.