Orice zi e o mică viață – Modul de supraviețuire

Astăzi, viața noastră e despre supraviețuire și despre a găsi căi s-o facem (să supraviețuim, adică). A venit peste noi beleaua asta, oricare ar fi ea, și iată-ne închiși în case, departe de familia extinsă, de părinți, de prieteni, iată-ne petrecând 24 de ore din 24 cu partenerul nostru, sau cu copiii noștri, sau – dimpotrivă – singuri și parcă toate lucrurile ”greșite” din viața noastră anterioară ne pun la zid și strigă la noi din toate puterile. 

”Orice zi e o mică viață”, zicea Schopenhauer la un moment dat. Pentru că orice zi, de la început la sfârșit, ne confruntă cu felul în care ne vedem pe noi, îi vedem pe ceilalți și vedem lumea și reprezintă o frântură de alegeri mici, de conflicte mici, de frici mici, care sunt aceleași ca și alegerile mari, conflictele mari și fricile mari pe care le trăim.  

Doar că acum mica viață devine mai mult decât evidentă, pentru că n-o mai putem ascunde la fel de bine sub tone de chestii de făcut, în sute de locuri în care puteam să fugim, departe de noi. Știam și înainte care sunt lucrurile din marea noastră viață care nu ne plăceau. Doar că nu era momentul să le schimbăm, poate. Poate nu știam cum, poate nu aveam cum, poate nu aveam cu ce le schimba, poate mai amânam, poate nu ne ieșise. 

Trăim la infinit frânturi din viața mare

Și-acum veni beleaua peste noi și ne găsi cu viața mare în vine. Gata, oameni buni, nu mai aveți unde fugi. Nu mai aveți unde vă ascunde de viața mare. De fapt, vă dau un pic de pauză din a o mai trăi, dar vă invit să trăiți la nesfârșit frânturi din ea, viața mică în fiecare zi. Și azi, și mâine și poimâine și mereu, cât timp om sta în carantină. 

La începutul carantinei, oamenii s-au speriat. Conștient s-au temut să se izoleze și să fie departe de prieteni și de job, dar, undeva în sertarele ascunse ale noastre, ne-am temut să fim puși față în față cu adevărată viață a noastră. Fără fugă și fără ascuns. Cum o să fie? Greu. 

Așa că ne-am găsit lucruri de făcut și ne-am făcut planul de carantină. Ce minunat! La finalul celor x săptămâni, voi fi făcut declutter, voi fi învățat turcă sau japoneză, voi fi zugrăvit în casă, voi fi pictat 3 tablouri și voi fi pus, în sfârșit, un raft în dulapul ăla de sub cuptor. Ce ocazie minunată să facem toate astea și să ne și rămână timp de citit și de conectat cu familia, de inventat rutine și jocuri noi.

Și stați așa, că astea n-au mers. Trăim în modul de supraviețuire, așa că n-avem un creier prea dispus să intre acum în modul de învățare. Sau de curățenie. Sau de creativitate. Iată cum au trecut x săptămâni de carantină și nu-s nici mai deșteaptă și nici cu casa mai curată decât la început. Și mă panichez. 

Noroc că acum au început să apară oamenii care să spună asta clar în cuvinte: Băi, toate activitățile astea sunt o fugă, sunt o nevoie de a ne ține ocupați ca să nu ne simțim emoțiile. E OK să nu faci nimic din toate cele. E OK să stai să simți. 

Ce faci dacă ai nevoie de activități ca să funcționezi?

Este, nu? Sau nu este? Ce faci dacă ai nevoie de toate astea ca să nu te descompui? Pentru că nu poți să te descompui acum, pe modul de supraviețuire. Ce faci dacă zugrăvitul casei peste noapte te ajută să rămâi funcțional în viața ta? Ce faci dacă învățatul japonezei te ține departe de gânduri cu care n-ai ști ce să faci acum? Ce faci dacă declutter-ul îți dă de lucru și ție, și copiilor, astfel încât la final de zi aveți sentimentul că ați făcut ceva? Ce faci? Le faci pe toate astea. De fapt, acum, în modul de supraviețuire, faci orice te ajută să supraviețuiești. 

 

Înainte să citești mai departe, poți asculta și:

Crezi că nu-i pandemie, ci că ne atacă extratereștrii? Dacă asta de ajută pe tine să crezi că e cineva care are controlul, iar asta te ajută să funcționezi, n-o să-ți spun eu să n-o mai crezi. Pune-ți mască, mânuși, ai grijă de tine și de ceilalți și-om lucra noi cu mecanismul ăsta când se termină starea de urgență. 

E OK să amâni ce simți

E pentru prima dată în viața mea de consilier când îi susțin pe clienții mei în deciziile de a lăsa copiii să-și sugă degetul în continuare, de a extinde programul de televizor pentru copii, de a face liste peste liste și de a spăla fructele și legumele de 3 ori înainte de a le băga în frigider.

”Te ajută asta să dormi mai bine noaptea?”
”Da”
”Pui pe cineva în pericol?”
”Nu”
”Minunat!”

Dragilor, ce voiam să zic este că e ok să vă protejați oricum ați face-o.

Dacă vă ajută să vă ”reinventați” (orice ar însemna asta pentru voi) în perioada asta, go ahead.

Dacă vă ajută să respirați și să lăsați baltă orice în afară de supraviețuire, e ok și asta. E ok să îmbrățișați emoțiile cum e și o perioadă în care e ok să vă vină să fugiți de ele.

E ok orice vă ajută să fiți în siguranță pentru voi înșivă. 

Iar la final de pandemie, le-om repara noi pe toate. 

Ce bine eram înainte de pandemie…

Și e și-o parte bună în ce ni se întâmplă acum. Acum, când multe din mecanismele noastre de apărare preiau hățurile și ne reîntoarcem în tiparele vechi, abia acum poate că observăm cât progres făcuserăm. Am auzit asta de la multe din mamele cu care lucrez. ”Băi, și ce bine eram înainte de pandemie…Ce progrese făcusem… Abia acum îmi dau seama de diferență”.

Partea bună de care zic? Dacă am făcut-o o dată, reușim și-a doua oară. 

Ce trăim acum nu e pentru ”totdeauna”.

Dacă azi fug de emoțiile mele învățând japoneză, nu înseamnă că peste 4 luni n-oi putea să le simt iar autentic, într-un context în care mă simt în siguranță.
Dacă azi mă descompun pe canapea, nu înseamnă că peste 3 luni n-oi putea să mă recompun când m-o vizita prietena cea mai bună sau pe fotoliul terapeutului meu. 

Ce-ar fi util să luăm cu noi pentru ”totdeauna” din experiența asta?
Ce simțim acum că ar fi fost bine să fi schimbat înainte de pandemie. Ce ne supără în fiecare viață mică. Astea sunt schimbările mari din viața mare pe care vă încurajez să le faceți când o trece beleaua. 

Până atunci, coace pâinea aia, spală geamurile, plângi, rupe Netflixul, fă orice te ține cât de cât bine cu tine.