Jurnal de lucrat de-acasă

Scris de Diana Vijulie

E 8.30 dimineața. Ziua copiilor a început la ore inumane. Copiii mei funcționează pe bază de ceas interior, aș spune eu acum în cuvinte frumoase, pentru că se trezesc mereu la fix sau la :30. Dimineața mă exprim interior mai plastic și îmi imaginez că ceasul interior e un ceas în fund, care-i trezește mult prea devreme pentru lumea mea.

Știu, am avut perioade mai rele, când trezirea era pe la 5 dimineața. Din punctul ăsta de vedere, acum e parfum. Dar, ce nu-nțeleg eu, e: ”Cum de atunci când trebuia să plecăm la școală și să ne trezim la 7, trăgeam de ei în fiecare dimineață, iar acum, când școala e în camera de alături, trag ei de noi?

În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin

Ora 9:

Copilul mare urcă în birou, se conectează pe Zoom și începe ora.
Tatălfamiliei se închide în bucătărie și dă drumul la treabă.
Cum copilul mic își consumă timpul de televizor, iar eu sunt în așteptarea nevoii de suport tehnic pentru copilul mare, profit și eu și îmi deschid mailul la biroul de lângă Ema.

Ora 9 și 5, după ce m-am așezat:

Copilul mare: Maaaaaaamiiiiii, mi-e friiiiiig. Dă-mi și mie o bluză, ca să nu plec din oră.
Mă ridic, o iau, i-o dau. Mă așez la loc.

Ora 9 și 10:

Copilul mic: Maaaaaaaamiiiiiiii, mi-e foameeeeee. Îmi faci un sendviș (micul dejun cu nr. 2)
Mă ridic, mă duc la bucătărie, fac sendvișul, în timp ce Tatălfamiliei e și el într-un call. Mă străduiesc să nu fac gălăgie multă, deși câteodată mi se mai întâmplă să mă duc cu gândurile pe câmpiile libere doar gândurilor, nu și oamenilor carantinizați, și mă trezesc că dau drumul la robinet sau zdrăngăn niște oale care oricum nu-mi trebuiau atunci. Probabil că în terapie aș afla că e un mod indirect de a-mi exprima furia vis-a-vis de Tatălfamilie :))

Ora 9 și 20:

Nerăbdător, copilul mic intră în bucătărie, lovind cu un polonic într-o tigaie și cântând tare marșuri militărești.
Tatălfamiliei ne aruncă o privire de-aia, își ia laptopul și căștile și se ascunde în baia de jos (la sufragerie nu avem uși).
Termin sendvișul copilului și i-l dau.
Sunt, din nou, strigată.
”Maaaaaamiiiiiii, nu o mai aud pe miss!”
Urc, depanez tehnic, mă așez din nou la birou. Mai rezolv una-alta, cobor să-mi fac o cafea.

Ora 9.40

Copilul mic îmi dă de ales. Pot să joc folbal sau putem să ne luptăm cu săbiile. Uh, nici nu mi-am băut cafeaua. Îi cer răgaz să-mi fac și să gust o cafea. Intru în bucătărie, și mă învârt fără scop, așteptând să termine callul, ca să pot face gălăgie cu cafeaua mea. După multe minute și reamintiri ale copilului mic de promisiune, rog Tatălfamiliei să se pună pe mute, ca să dau drumul hardughiei zgomotoase de mașină de cafea. Fac cafea, jucăm folbal.

Ora 9.50

Coboară și copilul mare în pauză. Comentează meciul de folbal.

Ora 10

Când ne apropiem de ora 10, urcăm împreună. Ea în biroul ei, eu în biroul meu încropit din dormitor. Copilul mic rămâne jos și-și face de lucru.

Între ora 10 și ora 14.00 oscilez între ședințe și conectat/deconectat copiii de la școală. Ema are 2 ore de teleșcoală, apoi, cât are ea două ore de pauză de la teleșcoală, are Fip câte 2 jumătăți de oră de telegrădiniță, apoi are Ema, iar, alte 2 ore de teleșcoală.

Câteodată, copilul mic nu vrea la telegrădiniță, pentru că nu sunt acolo să-l anunț din timp că urmează să înceapă, ci cobor din dormitor și-l iau ca din oală ”E 11 fără 5, ai sport acum”, câteodată e mai ușor. Câteodată se face 12 și uităm toți să se reconecteze copilul. Sincer, aștept cu sufletul la gură momentul când vor avea amândoi 2 ore simultan și mai puține dileme tehnice. Probabil că vom avea când ajunge acolo în toată carantina asta.

Pe la 14.30 (dacă sunt suficient de bine organizată și avem o ciorbă pe masă, vorba aia), mâncăm împreună.

Ora 15.00

Copiii au terminat cu maratonul de teleșcoală și telegrădiniță. ”Și-acum, ce facem?”

Jucăm, ne jucăm, îi mai îndemnăm să se joace și singuri. Sau, vor să vorbească pe messenger video cu prietenii lor. Acum începe distracția.
Ema se duce în birou și o conectez de pe laptop, iar Fip vrea de pe tabletă din sufragerie. Mulțumesc providenței pentru propria-mi procrastinare când a venit vorba să vindem laptopurile vechi. Avem, acum, datorită mecanismului meu de evitare, instrumente de lucru pentru toată lumea.

Urmează maratonul dintre: ”Mami, n-o mai văd pe Larisa” și ”Mami, unde a dispărut aplicația aia cu ochelarii?”, care se repetă la fiecare câteva minute când la unul, când la celălalt.

Creierit de urletele copilului mic, care se joacă pe video de-a intergalacticii cu prietenii lui și scoate sunete de luptă, Tatălfamiliei se mută în dormitorul nostru, unde-mi ia locul. Eu oricum gravitez în jurul copiilor, făcând o muncă de helpdesk (ce bine era dacă familiarizam copiii cu tehnologia de când aveau câteva luni… :))

Sigur că intru și peste el, ca să-mi recuperez laptopul și instrumentele, în naiva-mi așteptare că s-or potoli și-oi putea și eu să mai leg 2 gânduri. Nope.

Toate astea se petrec până pe la ora 17.00, când, după ce-au vorbit cu toți prietenii, copiii decid să gătească gustarea-desert.

Urmează ouă și făină prin bucătărie, miere lipicioasă și ce se mai poate pune într-o prăjitură făcută de copii. Din fericire, sunt bucătari suficient de buni să n-aibă nevoie de ajutor, așa că înghit în sec și îi las în voia lor. În apărarea talentelor lor de bucătari, pregătesc mai mereu o prăjitură combinație între clafoutis și pandișpan, căre e decent de bună, mai ales dacă îi pun fructe și nu exagerează cu făina.

Ora 18.00

La ora 18.00, când oficial Tatălfamiliei termină ziua de lucru, și eu tocmai mi-o reîncep (practic, ziua lui de lucru se termină înainte să se termine ziua calendaristică, dar na… aia e), respir, caut piesa de teatru de la Țăndărică și mă retrag în birou. Recunosc, mă retrag pe la fără un sfert, cu explicația că am nevoie de timp să mă pregătesc. De fapt, îmi aud gândurile pentru prima dată în multe ore și stau așa, privind în gol, minute în șir.

Ora 19.00

Copiii și Tatălfamiliei petrec timp de calitate împreună, în timp ce eu încă lucrez și n-am ieșit din cameră nici în pauză (mi-e frică, recunosc :))
Și aud chirăieli de bucurie de jos. Copiii ăștia, deși știu pe limba lor ce se întâmplă în lume, se bucură de viața asta închisă în casă, de parcă nici n-ar ști alta. Ce faini sunt. Nu se plâng, nu vor cu rolele afară, nu se supără că îi pasăm de la unul la celălalt, sunt plini de energie și de bucurie. Cândva în ora asta mănâncă și cina.

Ăsta e, adesea, și momentul în care mă felicit că am făcut 2 copii cu diferență mică de vârstă. Ne-a fost greu de tot o perioadă lungă, dar parcă merită 3-4 ani de haos pentru 3-4 luni de carantină :)) We did good, sunt mândră.

Ora 19.50

Cobor și alerg copiii la duș, pijamale, spălat pe dinți. Mai împachetez niște rufe curate, mai pun niște alte rufe la spălat. Dacă n-am apucat la prânz să strângem pe la bucătărie (și nu apucăm, de obicei), mă uit lung la bucătărie și îmi promit că o rezolv a doua zi.

După ce adorm copiii, după ora 21.00, respir, pun un The Crown pe Netflix și vegetez. Ce bine că am lucrat și mâncat și astăzi (da, mă urmărește întrebarea ”Ce o să mai gătim noi de x ori pe zi în următoarele x săptămâni/luni?!)