Jurnal de #StămAcasă - primul weekend
Rețeta câștigătoare a premiului de la Crock-Pot: Ștrudel la slowcooker

mart. 13, 2020 | educatie pozitiva | 0 comentarii

Jurnal de #StămAcasă cu ocazia pandemiei de Coronavirus – prima săptămână de lucru

Scris de Diana Vijulie

Și iată că au trecut primele 3 zile de #StămAcasă. De miercuri s-au închis școlile și multă lume a decis să lucreze remote, ca să nu se mai expună. Așa am decis și eu să închid cabinetul și să mut lucrul online. Prefer să lucrez față în față, în online mă simt mai puțin aptă, dar mă bucur că trăim într-o vreme în care există această opțiune.

Când am auzit de Coronavirus în China mi s-a părut prea puțin important pentru noi.

De fapt și de drept, încerc să nu mă mai încarc de știri care îmi prezintă o realitate pentru care eu una nu pot face nimic altceva decât să simt, așa că atunci când am auzit de virusul din Wuhan, am recurs la unul din mecanismele mele de apărare: am evitat.

Eu, Diana din Ilfov, nu pot scoate din multicooker remediul pentru o țară întreagă (bine, nici măcar pentru un șoricel), n-am cum călători acolo ca să ajut (cu ce?), așa că îmi pare rău pentru lucrurile prin care trec oamenii de acolo și sper să se găsească un antidot înainte să ajungă și la noi. Mai bine citesc despre altceva. 

Cam așa eram eu acum câteva luni, până când am aflat că virusul a ajuns și în Europa și am urmărit ce se întâmplă mai aproape de casă. 

Long story short, când Coronavirusul a ajuns în Italia am fost pe fază cât am putut, ca să văd cum evoluează la ei. Și n-a evoluat bine. Am urmărit în timp real cum în 2 săptămâni de je m’en fichism, 

 

situația a trecut de la una normală la un scenariu de film apocaliptic. 

În paralel s-a nimerit să citesc și o carte. Rugăciune pentru Cernobîl, de Svetlana Aleksievici. Nu am ales în mod conștient să o citesc exact acum, dar cred că m-a ajutat că am făcut-o.

M-am întristat citind-o, pentru toate viețile pierdute din carte, care sunt doar o mostră exagerat de mică pentru realitatea din care au fost extrase. 

M-am înfuriat citind-o, pentru iresponsabilitatea oamenilor și felul în care s-au expus și și-au expus familiile (inclusiv copiii născuți sau nenăscuți încă) radiației pentru niște principii sau valori ireale pentru mine.

M-am speriat citind-o, pentru felul în care poate să te distrugă ceva ce nici măcar nu vezi că există.

Apoi m-am gândit. Dacă oamenii din carte n-ar mai fi ținut costumele radioactive în dulapuri, dacă oamenii din carte nu s-ar mai fi întors pe ascuns în zonele carantinizate, dacă oamenii din carte n-ar fi furat și vândut în toată zona ”curată” tot felul de obiecte contaminate, dacă oamenii din carte ar fi purtat echipamentele, dacă oamenii din carte și-ar fi protejat copiii, viețile multora n-ar fi fost pierdute, distruse, mutilate.

 

Văzând ce e în jurul nostru acum, în lume/România/București în 2020, am prins curaj. Că pot face și eu ceva să mă protejez, așa cum ar fi putut face oamenii din carte. Că e în puterea mea și a familiei mele măcar o fărâmă din ce ni se întâmplă. Că e, în primul rând, treaba noastră să ne protejăm și să avem grijă de noi.

Și-atunci m-am bucurat că s-au închis școlile și că putem sta acasă. Mi-am asumat că o să fie greu (din multe puncte de vedere), dar că e important să fim sănătoși. Și, cum vorbeam astăzi cu V., nici măcar nu mă îngrijorează neapărat sănătatea noastră, pentru că am încredere (cât se poate) în sistemul nostru imunitar. Însă, cred că e tot datoria noastră să protejăm inclusiv comunitatea în care trăim. Adică nu doar pe noi înșine…

 

În tot acest proces, am decis să țin un jurnal. Cred că trăim niște vremuri în care invariabil de vom schimba (pe noi sau câte o părticică din noi) și mă bucur că pot documenta asta. 

Primele 3 zile de #StămAcasă

Prima zi
Miercuri a fost prima zi, în care abia dacă m-am dezmeticit puțin. Am evitat zonele aglomerate, însă nu ne-am baricadat de tot în casă. Am ieșit cu copiii și prietenii lor la plimbare, am stat la soare, apoi ei au fost în vizită la prietenii lor din cartier. Am reușit să-mi țin ședințele online și să lucrez ce mai aveam de lucrat. La finalul zilei am decretat că ne priește vacanța asta și m-am gândit ce fain o să fie dacă o să fie vremea frumoasă și o să stea mereu pe-afară. E mișto și să ai copii mari.

A doua zi
Yayks! M-a lovit realitatea drept în ochi când am auzit un zvon cum că ar exista un caz confirmat și la noi în cartier. Oooookkk. Să ne baricadăm în casă, să lipim marginile ferestrelor cu scotch, să stăm aici pentru totdeauna, să nu luăm și să nu dăm mai departe.
A fost greu… Scriam asta pe facebook, la finalul zilei: 

V e foarte implicat in tot ce tine de familie. Cu toate astea, dinamica e următoarea:

Copiii sunt sus cu el, se spala pe Dinți. Eu strâng jos dovezile ca #TraimCaAnimalele (pentru cei care au deschis mai târziu Facebookul, pot explica la cerere gluma interna). Nu am fost despărțiți câteva luni, poate nici măcar câteva minute in ultimele 14 ore. De copii zic. Pe V îl văd mai rar decât apuc sa stau jos zilele astea.

In timp ce robotesc ca o sclava la Bucătărie, in timp ce, nu-i așa?, ma sacrific pe altarul maternității, aud de sus (adică de unde cei doi copii sunt alături de tatăl lor biologic, emoțional și legal):

– Mami!?

Zic, “hait, mi se pare. E mama-frenie, știți voi… când auzi vocile copilului tău ca îți dau comenzi deși copilul fizic e plecat și da comenzi altor adulti”, așa ca îmi văd de treaba. Iar au lăsat untul pe blat, iar sunt firimituri pe jos, câte furculițe le trebuie ca sa nu mănânce nimic?!?

Apare. De după usa. Copilul mic, fost brunet, actual blond. Un metru de iubire, cu periuța in gura.

– Mami, ma mai spal pe Dinți sau pot sa ma opresc? Am frecat măselele aproximativ 30 de minute, sa știi.

Se pare ca ta-su nu-i un ceas bun. O fi auzit ticaitul meu și a zis ca am un ceas intern. Gresit, copile! Gresit! E o bomba. Lasa-ma s-o dezamorsez pana mâine!

Despre “mami, maaaaaamiiiii, maaaaaaaaaaamiiiiii, am nevoie de tati” știți, da? Și despre cum împărțeam noi toți 4 o placa de gresie acum 2 seri știți și asta, nu? V zice ca așa-i frumos, sa fim împreuna. Este da. Dar chiar tot timpu’?

Parțial pamflet. Adică n-am o bomba interioară

În afară de asta, am făcut multe. În primul rând, copiii au declarat că e zi de SPA și plajă, așa că s-au îmbrăcat cu costumele de baie, și-au luat crema de soare, au întins șezlongurile în curte, mi-au cerut limonadă și s-au relaxat cu picioarele în câte un lighean de apă… rece. Brrr… Dar, e adevărat, plajă în 12 martie în București chiar n-am mai făcut până acum. Bine, n-am făcut nici acum. Au făcut ei. 

 

Filip stă la geamul din camera lor împreună cu Doni și latră. Nu știu copiii de pe stradă cum se simt, având în vedere că de la etajul 1 îi latră un băiețel îmbrăcat în costum de ninja.

A treia zi

Azi a fost o zi mai grea. Erau copii pe stradă, au vrut și ai mei afară. Nu i-am lăsat la joacă, doar la joacă între ei.

Au vrut să joace tenis și să se dea cu rolele, iar la noi în curte nu au unde face asta. Am renunțat la orice idee de a lucra ceva (bine că n-am avut ședințe), pentru că nu s-au nimerit 15 minute legate în care să pot gândi un gând cap coadă, un plan, un curs, un articol. Am renunțat și la a mă întreba ce naiba fac greșit. Prea multă energie s-ar fi dus și în asta…

Am gândit naiv, de parcă aș fi fost mamă doar de 2 ore sau ceva, că las baltă tot până vine V și când vine V, mă pun pe treabă sau măcar mai servim cu rândul copiii. ”Vin la 12, zisese el aseară. La 2 am renunțat să mai sper că ajunge înainte de ora normală, dar ne-a surpsins și a ajuns la 3. A intrat direct în call, din care a ieșit la 5.

E ok, de la 5 la 7-8 e timp suficient să recuperez tot, îmi zic eu mie. Tot naivă și acum. Extrem de naivă. As we speak, e ora 19.35. Scriu articolul cu Fip lângă mine, care cântă fără oprire și insistă să apese și el tastele pe laptop (ce bine că încă nu știe să citească și îl pot pârî în direct). Asta când nu mă călărește la propriu. E ok, n-a avut decât o zi întreagă să facă asta… Desigur, asta și după ce m-au gonit de la toate mesele la care m-aș fi putut așeza și am ajuns în patul din dormitor. Norocul lui că-i simpatic.

Cât despre astăzi, las aici doar câteva momente cheie, să rămână întru eternitatea internetului. Cum ar fi acela în care Ema făcea baie cu spumă la ora 2 la prânz (divele se respectă), iar Fip stătea în fund pe covor și arunca în ea cu bani (cu niște monede, desigur, murdare).

Sau acela în care în timp ce Ema își ia hainele pe ea, Filip stă la geamul din camera lor împreună cu Doni și latră. Încearcă să-l convingă pe câine să latre la niște copii pe stradă, așa că-i modelează ca să-i arate ce să facă. Câinele nu-i impresionat. Nu știu copiii de pe stradă cum se simt, având în vedere că de la etajul 1 îi latră un băiețel îmbrăcat în costum de ninja.

În rest, am spălat în dușmănie. Măi, mamă, păi să vină omu’ ăla, Apocalipsa, și să mă găsească cu chiloții copiilor murdari în coș… Să ne râdă sfârșitul lumii că nu suntem oameni gospodari? Păi, se poate…

Și am tras și câteva concluzii:

 

1. E genul acela de moment al istoriei omenirii și istoriei personale, în care putem schimba ceva semnificativ la nivel individual dar și de comunitate în viețile noastre. După doar 3 zile de când #StămAcasă, am resimțit cu adevărat hăituiala vieții noastre. Să treacă o perioadă mai lungă și va veni, cu siguranță, și o regândire a comportamentului legat de cumpărături și-apoi viață, în general și priorități, în special

2. E genul acela de  moment în care e necesar să ne uităm la cel de lângă noi și la cel de lângă el și să înțelegem că facem parte dintr-o comunitate. Pe care putem s-o protejăm prin acțiunile noastre. Adică pe care o protejăm dacă stăm acasă cât mai mult în următoarele săptămâni, ca să nu luăm virusul dintr-o parte și să-l dăm în altă parte. 

3. E genul acela de moment în care e evident că e treaba noastră să ne protejăm pe noi înșine. Indiferent unde trăim în aceste momente, pe lângă măsurile luate de un guvern mai mult sau mai puțin competent (sau prezent), ceea ce ne protejează este comportamentul nostru. Și, desigur, și hazardul… Nu putem avea aroganța să credem că putem controla tot. 

4. E genul acela de vacanță în care copiii spun că se plictisesc la televizor și-s supărați că nu pot ieși afară. Probabil mulți părinți de copii mofturoși vor folosi această ocazie să-i învețe și despre ”Mâncăm ce-avem, nu mai au nimic la Mega!”

5. E genul acela de situație în care putem da o lecție mai bună sau mai puțin bună copiilor despre multe lucruri. Igiena personală, responsabilitatea față de comunitate, organizarea proprie și la nivel de familie, felul în care ne raportăm la informațiile pe care le primim prin intermediul știrilor, care sunt sursele sănătoase de unde ne putem informa, cum recunoaștem fake news, ce putem face să nu intrăm în panică, ci să gândim soluții, cum putem planifica pe termen scurt, mediu și lung, mai ales într-un mediu instabil. Și cum este să trecem împreună, cu iubire, prin toate aceste încercări. 

6. Există măști de față în formă de panda… What the actual f…?

 

Revin săptămâna viitoare cu evoluția vieții noastre în captivitate. 

Între timp, chapeau pentru mamele care fac homeschooling cu copiii și reușesc să și lucreze cu ei de-acasă. Partea asta e un mister pentru mine… 

 

 

 

 

 

 

 

Vă las aici și cartea despre care vorbeam:

Rugăciune pentru Cernobîl 

 

Alte articole

citește

3 lucruri pe care mi le-au luat copiii

3 lucruri pe care mi le-au luat copiii

Știu, știu. Titlul sună filosofic. Ce mi-au luat copiii atunci când au apărut pe lume, pe lângă toate lucrurile pe care mi le-au dat. Mi-au luat uterul și mi l-au folosit după bunul plac pentru 40 vs. aproape 42 de săptămâni. Mi-au băut laptele, mi-au luat locul în pat și somnul ce mi se cuvenea pe drept. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc astăzi.

3 lucruri bune pe care le face copilul tău când se plictisește

3 lucruri bune pe care le face copilul tău când se plictisește

După ce au trecut primele 2 zile de autoizolare, pline de entuziasmul copiilor de a face ceva inedit: adică de a nu merge la școală/grădiniță, ci de a sta multe zile la rând acasă cu mami (pe vremea aia tati încă mergea la birou), când energia noului s-a mai domolit, am început să aud șoapte prin colțuri de casă ce vorbeau despre ”plictiseală”. 

Jurnal de #StămAcasă - primul weekend
Rețeta câștigătoare a premiului de la Crock-Pot: Ștrudel la slowcooker