”Povești fermecate rusești”… Îmi aduc aminte și acum felul în care lucea coperta cărții ăsteia, cum era roasă la colțul din dreapta jos, cum pe spate avea urme lăsate de un pix cu care măzgălisem (eu, sau poate altcineva?) pe o hârtie pusă peste carte, dar, mai ales, îmi amintesc cu miroseau paginile ei. Nu știu de unde aveam cartea, dacă eram prima ei proprietară, sau mai fusese altcineva înaintea mea care-i împrumutase din mirosul propriu. Știu doar că aveam câteva povești pe care le citeam și le răsciteam, până când, cred că deja le știam pe dinafară.
Îmi mai amintesc ceva legat de cartea asta. Cum mi-a adus mama câteva borcănele de piure de fructe pentru bebeluși (nu știu de unde le pescuise, căci eu aveam 6-7 ani în povestea asta) și cum le-am savurat, rând pe rând, încet, cu lingurița cu bandă cu flori pe mâner, în timp ce citeam cartea. Poveștile erau cu dormit pe sobă, iar borcanele cu piure erau de piersici. Păuni, vrăjitoare pe mătură, un copac cu mere pe copertă. Am iubit cartea asta și dacă tot mi-am amintit de ea, o să mă duc la mama să o întreb dacă o mai avem.
Așa era pe vremea aia cititul pentru mine. Și-s convinsă că și pentru voi. Așa sunt toate lucrurile pentru copii. Cu totul. Cu corp, cu piele, cu miros, cu gust. Așa e lumea în întregimea ei, o experiență senzorială totală. Ivan fecior de țăran mirosea a zambile, Nikita Tăbăcarul avea gust de piersici, Ivanușka era moale ca un Florinel (ursulețul de pluș care stătea lângă mine cât citeam), Ivan-Țarevici era o perdea albă, plină de lumină.
Când am mai crescut, am uitat să citesc cu toate simțurile. Nu știu ce gust a avut Effie Briest, nici ce miros a avut Ultima noapte de dragoste… Am citit cu ochii și cu mintea și atât. Un citit sărăcăcios și, pe măsură ce devenea mai sărăcăcios, devenea și mai plicticos, până s-a oprit.
Nu mai știu exact câți ani aveam când mi-am dat seama că trecuse un an întreg și eu nu mai citisem nicio carte. Nici măcar una, într-un an întreg. Eram tânără, aveam alte priorități. Mă săturasem de atâta citit sterp în școală, de atâtea cursuri în facultate, de atâtea pagini uscate de proceduri de la birou. Nu mai intrau cuvinte.
Până când mi-am dat seama că nu cititul cu ochii e problema. Ci lipsa cititului cu corpul. Am început să caut cărți sinestezice, locuri frumoase în care să citesc, ceaiuri bune pe care să le beau în timpul ăsta. Încetul cu încetul mi-am revenit. Mircea Cărtărescu miroase a mare. Hertha Muller se aude ca un tango argentinian. Andrei Pleșu e un ceai negru cu lapte. Gabor Mate se mișca în ritmul unui metrou. Gabriel Garcia Marquez miroase a recepție de hotel. Harari e cald.
Unde voiam să ajung cu articolul? Experimentați viața cu toate simțurile. Simțiți bucuria prin piele și urechi și ochi. Dați-vă voie să descoperiți lumea cum o fac copiii. Așa că, vă întreb acum: Ce miros are serialul vostru preferat de Netflix? Ce gust are cartea pe care tocmai ați terminat-o? Cum sună plăcinta cu mere pe care ați făcut-o ieri?
Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Aleksievici
Anul trecut pe vremea asta citeam ”Rugăciune pentru Cernobîl”, o carte din raftul meu de cărți de istorie din bibliotecă. Cărțile de istorie pe care le citesc acum sunt foarte diferite de ceea ce aș fi definit ca pe o carte de istorie când eram la școală, drept urmare le citesc cu plăcere
Niciun cadou fără o carte, sau ”cum să extinzi zona de confort a copilului?”
E interesant să afli lucruri despre Big Bang și cu cât informațiile vin pe un creier mai maleabil din punct de vedere structural, cu atât vor fi mai ușor de asimilat. Însă poate fi greu de înțeles pe alocuri, sau poate cam alambicat și-atunci poate apărea reticența chiar și de a începe. Dar, ce bine că există cărți de adulți și cărți pentru copii scrise de aceiași autori sau care abordează aceleași subiecte.
Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața
… sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help”
… sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal”
… sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda”