Atunci când copilul nu mănâncă - Un alt fel de role play
12 cărți care mi-au plăcut în 2019

N-am cunoscut până acum pe nimeni, niciodată, care să nu aibă o voce critică în capul propriu. Acea voce critică ce-i spune lucruri urâte despre sine. O știți? E o voce, e un gând, e o atitudine care știe foarte bine cum ”trebuie” să faci lucrurile și, mai ales, că nu le faci așa cum ”trebuie” pentru că… etichete.

”Băi, ești prost?” îți spune câteodată. Sau, poate, ”oricum nu ești în stare să faci asta, nu știu de ce au oamenii ăștia încredere în tine”. Sau, de ce nu?, ”normal că ai greșit, mereu greșești”. Sau… ”nu meriți nimic bun pe lumea asta, pentru că nu ești în stare”. Sau altele, diferite sau similare, pentru că pentru fiecare dintre noi procesul e similar, dar cuvintele și mesajele sunt diferite. La fel și reacțiile noastre la această critică internă. Și ele sunt diferite.

Mulți dintre noi am învățat că așa evoluăm. Că trebuie să vină cineva să ne critice, ca să ne punem fundul la treabă. ”Diana, am nevoie de cineva să tragă de mine și să-mi bată obrazul dacă nu fac ce mi-am propus. Să-mi fie rușine de tine și să pun mâna să fac!” – e o chestie pe care o aud adesea în lucrul meu cu clientele. Și atunci primul lucru la care mă gândesc e ”Ok, se pare că nu mai e suficient de puternică vocea critică interioară și o caută în exterior… Hai să vedem cum putem trezi grija și iubirea de sine, în schimb.”

Cum recunoști vocea critică?

Câteodată, cel mai greu e să o identifici, pur și simplu. E în mintea noastră de atât de multă vreme, încât a devenit un fel de zgomot de fundal și n-o mai putem diferenția de noi. La fel cum în mașină nu aud mereu motorul cum merge. Poate doar dacă dă rateuri și face ceva diferit. Dar dacă doar funcționează cum o face de obicei, zgomotul lui intră în fundal și nu mai știu de el.

Dar știți când aud motorul? În două situații:

  1. Când pornesc mașina, adică înainte să apuc să mă obișnuiesc cu el.
  2. Când sunt foarte atentă la el și zgomotul lui și nu există sunete mai puternice decât el în jur.

Hai să vedem cum putem aplica asta la problema noastră de bază.

Iată câteva strategii pe care le poți încerca sau adapta pentru tine ca să-ți recunoști vocea critică.

1. Meditează

Da, știu. Sună clișeic (sau, cel puțin pentru mine sună așa). Parcă trăim într-o perioadă în care totul poate fi rezolvat prin meditație, nu?
Dar, dacă mă gândesc la paralela cu mașina, parcă are sens. Atunci când meditez, scopul meu e să-mi eliberez mintea de valurile de gânduri care o agasează concomitent. O fac observându-le sau concentrându-mă asupra corpului sau respirației, ca să pot face liniște în capul meu. Nu mereu se face liniște de tot, dar se face mai liniște. Atunci când e liniște sau mai liniște, vocea critică nu mai devine un zgomot de fundal, ci o pot identifica. O pot auzi. Pot auzi ce vrea să-mi spună. ”E o prostie meditația asta” sau ”Nu știu de ce mai încerci, nu vezi că nu-ți iese?” sau ”Mai bine te-ai duce să speli vasele, decât să pierzi vremea”. Sau orice alt lucru pe care nu i l-ai spune unui prieten care meditează lângă tine (chiar dacă l-ai gândi)

2. Observă gândurile negative repetitive

Vocea critică are un tipar după care funcționează. Te critică pentru ceva anume, poate în cuvinte diferite, dar procesul e același. Fie că nu arăți bine, fie că nu ești suficient de deștept/deșteaptă, fie că nu ești competent/ă, fie că ești prea emotiv/ă, că nu ești suficient de puternic/ă, etc. Identifică acel mesaj negativ despre tine pe care îl construiești în mintea ta cel mai des.

3. Adu-ți aminte de copilărie

Ia la rând adulții importanți din viața ta de copil și încearcă să-ți amintești ce-i supăra la cei din jurul lor. Ce zicea mama despre oamenii care îi greșeau? Dar tata? Bunica? Educatoarea ce le spunea altor copii? Căror situații ai fost martor/ă? Chiar dacă nu îți amintești să fi primit și tu același tratament, aceleași cuvinte, aceeași atitudine, poți să te gândești la două lucruri: felul în care acești adulți îi vedeau pe ceilalți, e și felul în care te vedeau pe tine. Sau, chiar dacă ție nu ți s-au adresat așa, tu ai învățat despre tine, ceilalți și lume din interacțiunile lor.

4. Ascultă ce spui despre tine

Ascultă ce spui cu voce tare despre tine atunci când greșești. ”Nu pot să cred ce bou am fost!” sau ”Ah, urâtă mai sunt” sau ”Sunt prea rea să mă mai iubească cineva, nu vezi?”
Din nou, cum ziceam mai sus zic și acum: ce lucruri spui despre tine pe care nu le-ai spune cu voce tare unui prieten?

Bun. Acum ai identificat (probabil) mesajele, așa că ia o foaie și un pix (sau rudele moderne ale foii și pixului: telefonul și aplicația de Notes din el) și scrie-le pe toate. 

Ce e vocea critică?

Oricât de diferiți am fi toți, avem procese interioare similare, dar de intensități diferite și care provin din surse diferite.
Toți funcționăm în lume din aceleași 3 entități, chiar dacă reacționăm diferit în situații similare. Dacă vrem să simplificăm procesul complex al existenței noastre, putem spune că cele 3 entități din care funcționăm sunt un Părinte interior, un Copil interior și un Adult interior.

Părintele interior

Atunci când relaționăm cu noi, cu ceilalți sau cu lumea din entitatea Părintelui nostru interior, utilizăm, de fapt, gânduri, emoții și comportamente pe care le-am învățat și copiat de la figurile parentale din viața noastră. Aici am înmagazinat noi toate mesajele sănătoase și mai puțin sănătoase de la mama, tata, bunica, vecina, educatoarea, societatea. Felul în care ”trebuie” să fim, să ne comportăm, să gândim.

Atunci când din exterior am primit multe critici și puțin sprijin, așa se va manifesta și Părintele nostru interior… critic. E o diferență între mesajul care spune ”Habar n-ai să faci o ciorbă pentru că nu ești în stare de nimic” sau mesajul care spune ”Văd că nu știi să faci ciorba asta; hai să vedem unde găsim o rețetă ca să o poți face.” Unul e critic, celălalt grijuliu. Dacă scopul îți e să mănânci o ciorbă la prânz, care dintre ei o să te ajute? Pare destul de clar…

Copilul interior

Avem în noi și câte un copil, sau mai mulți. Copilul care am fost la diferite vârste și modul în care am învățat noi atunci să funcționăm în lume. Copilul nostru poate fi supus, poate fi rebel sau poate fi liber. Atunci când ne e greu, observăm (câteodată) că ne comportăm ca atunci când eram mici.

Atunci când Părintele interior e critic, Copilul interior face ce a învățat să facă atunci când era mic. Și de-aici apar diferențele de reacție, însă impasul e tot acolo.

La mesajul Părintelui Critic ”Habar n-ai să faci o ciorbă pentru că nu ești în stare de nimic” în unii se trezește copilul supus, care spune ”Așa e. Nu sunt în stare să fac niciodată nimic… De-asta nici n-o să încerc niciodată nimic”.

În alții se trezește copilul rebel, care face ce crede el că e mai bine, de capul lui, împotriva a ceea ce-i spune părintele. Câteodată e înșelător de bine, pentru că răspunsul poate să fie ”Lasă că-ți arăt eu că pot să fac și fac!”, dar câteodată făcutul ăsta vine la pachet cu lipsă de structură și grijă de sine și atunci nu mai e bine. Aici sunt comportamente distructive, care vin împotriva mesajelor parentale: fumat, condus cu viteză, lipsă de odihnă, etc.

Copilul liber răspunde mesajului ”Văd că nu știi să faci ciorba asta; hai să vedem unde găsim o rețetă ca să o poți face” și zice ”Da, hai să facem asta” și o face cu bucurie, curiozitate, implicare.

Adultul interior

Și, desigur, avem și o parte în noi care e ancorată în aici și acum. Iar entitatea asta este Adultul, care gândește, simte și acționează în funcție de ce i se întâmplă în prezent. Adultul gândește critic și poate modera între Părinte și Copil. Adultul poate spune ”Din informațiile pe care le am eu, au fost multe situații în care am fost în stare să fac lucruri, chiar dacă nu știu să fac ciorbă”. 

Cum să-mi fac, deci, vocea critică să tacă?

Da, să tacă. Pentru că nu vrei să dispară de tot. În partea asta a Părintelui nostru interior sunt și multe mesaje pe care le folosim ca să avem grijă de noi, ca să funcționăm în lume, ca să ne adaptăm și să ne protejăm. Dar, putem… reformula:

1. Ascultă-i mesajul și reformulează constructiv

Intențiile Părintelui interior critic nu-s rele mereu. La fel cum nici intențiile părintelui exterior critic nu au fost rele, ci doar mesajul nepotrivit. Nu, nu îți trebuie un fond de ten și un iluminator pentru că ești urâtă, ci pentru că decizi să arăți în alt fel, să ascunzi nesomn, să strălucești mai mult, sau cine știe ce motive ai tu.

Nu ești niciodată în stare de nimic, parcă văd că-ți pierzi și job-ul” se poate reformula constructiv în ”Uh, sunt foarte îngrijorat/ă referitor la job, pentru că îmi lipsește X abilitate. Ce pot face să o deprind?”

2. Invită Adultul să gândească și să modereze

Mesajul ”Ce prost sunt că nu-s în stare să-i răspund ce-ar trebui” poate fi moderat de Adult, care se poate întreba ce înseamnă să fii prost? Cum se cuantifică? Cine definește cine și cum e prost? Care sunt datele pe care le are Adultul și ce poate face cu ele pentru a decide dacă ești prost sau nu. De obicei, astfel de date nu există, așa că e nevoie de o reformulare. Cum ziceam mai sus.

3. Cere sprijinul unui Părinte Grijuliu extern

Câteodată, vocea critică e extrem de puternică. Se apără foarte bine, iar resursele noastre nu sunt suficiente pentru a-i ține piept. Atunci avem nevoie de sprijin din exterior. Nu de o altă voce critică sau de un alt Părinte Critic, care să se certe cu vocea noastră critică, ci de cineva care să ne ajute cu reformularea. Cineva care să ne ofere sprijin și direcție, atunci când noi nu o avem. Cineva care să ne spună cuvinte de încurajare atunci când am greșit sau e greu ceva. Un prieten bun care e capabil să facă asta, o altă figură parentală din mediul nostru, un grup de suport și/sau dezvoltare personală sau terapie.

4. Înțelege că Vocea critică nu te ajută, ci te oprește

Rezistă convingerii cu care poate că ai și crescut, că ai nevoie de critică pentru a crește. Nu. Nu ai nevoie de critică și jigniri, ci ai nevoie de sprijin, direcție, ai nevoie să ți se spună atunci când tu nu vezi o greșeală, ai nevoie de o îmbrățișare când ai greșit și ai nevoie să le integrezi pe toate pentru a crește și a-ți îmbunătăți relația cu tine, cu ceilalți și cu lumea. La fel cum un copil nu poate deveni mai bun atunci când te porți rău cu el, nici tu nu poți crește atunci când nu ai grijă de tine. Știu că e greu să ieși din tiparele pe care le cunoști și cu care ai trăit, știu că unei părți din tine (sau tuturor părților) îi/le e frică să încerce ceva nou, dar mai știu și că fiecare om merită blândețe și iubire, sprijin și o îmbrățișare caldă atunci când îi e greu.

Și asta e ce vă doresc pentru anul 2020. Să vă vorbiți cu blândețe și să vă apreciați pe voi înșivă. Am observat pe pielea mea că felul în care mă port eu cu mine e o invitație pentru felul în care ceilalți să se poarte cu mine. Și-aș vrea să fie calzi și drăguți, cinstiți și autentici, nu să arunce cu noroi verbal în mine.

Au mamele voie să bea vin?

Au mamele voie să bea vin?

Urmăresc niște site-uri de prin State, care au reluat discuția legată de cât de sănătoasă e alăturarea asta dintre mame și vin. Pare că există o îngrijorare la ei legată de asocierea asta și de cantitatea de vin pe care o beau mamele, ca parte a unei (se pare) culturi care prezintă mamele ca fiind alcoolice. Și cred că e tare greșită abordarea. Să vă spun de ce.

Timp și spațiu pentru mine în pandemie

Timp și spațiu pentru mine în pandemie

Poate că pare banal ce-am scris. Și chiar este. Dar scopul articolului … sunt două 🙂 

Primul ar fi să-mi amintesc eu mie însămi că pot face ceva ca să-mi fie mai bine, chiar și-atunci când pare că nu-i nimic de făcut. Și al doilea ar fi pentru voi, să vă dați voie să fiți acolo pentru voi. Indiferent că-i cu Netflix sau vin și-o carte. E ok să ocupați timp și spațiu și e OK să-i oferiți ocazia și partenerului (sau partenerei) să și le ia. 

După o zi plină, vreau doar să exist. Tu ce vrei?

După o zi plină, vreau doar să exist. Tu ce vrei?

Ca mine, sau poate cu și mai mari greutăți, îmi imaginez că sunt multe mame. Care, pe lângă ce fac eu, mai au de făcut și teme cu copiii, sau poate n-au o curticică, sau poate trebuie să se joace mereu ele cu copiii. Care, poate au și alte probleme, care și-au pierdut locul de muncă sau o parte din salariu, sau care au un business ofilit de pandemie. Mame, care-ar vrea să aibă ce munci câte 8 ore pe zi și și-ar lăsa ușurate copiii să facă și zoaie, să se uite și la televizor și-ar respira bucuroase că produc bani.

Atunci când copilul nu mănâncă - Un alt fel de role play
12 cărți care mi-au plăcut în 2019