Nu contează cât de mare e cadoul. Dacă e mai mic decât altul, e mic!

Vine perioada preferată a copiilor. Acele 2 luni din an care însumează o groază de ocazii să primești cadouri și să mănânci tort. Cadouri de Moșnicolae, de Ziuaemei, de Moșcrăciun, de ZiualuiFip, la care se mai adaugă încă două zile de tort (onomastica și ziua de naștere ale lui V). Cadouri de la noi, de la bunici, de la prieteni. Anul trecut au fost câteva stive. Anul acesta nu mai facem petrecerea nuntă, așa că vor fi mai puține. Dar, desigur, tot multe.

Ieri dimineață în mașină, copiii au început deja să-și facă planurile. Sunt destul de organizați. Ema m-a anunțat de mai bine de o lună ce cadou vrea de Crăciun (mi l-a arătat în magazin) și ce cadou vrea de ziua ei (vrea să fie o surpriză de ziua ei). Iar Fip pe dos. Vrea surpriză de Crăciun și ceva clar și concret de ziua lui. Am notat în carnețel, am dat docil din cap și m-am conformat. Însă, ca să revenim la ziua de ieri, Fip își dă seama că de Ziuaemei el n-a cerut nimic, așa că îmi zice senin:

– Să știi că dacă nu primesc și eu cadou de Ziuaemei, o să fiu supărat și o să plâng. 
– Deci vrei un cadou de Ziuaemei.
– Da, vreau un cadou. Dacă nu primesc cadou, o să fiu supărat și o să plâng. 
– Dar, Fip, dacă primești și tu cadou de ziua mea, înseamnă că nu mai e ziua mea specială, e ziua tuturor. Mie nu-mi convine deloc. 

De-aici a pornit o dezbatere aprinsă, presărată cu ”Dar, Ema, gândește-te cum o să mă simt eu când tu o să deschizi cadoul și eu o să am NI-MIC!” și ”Dar, Fip, tu o să primești de ziua ta. De ziua mea, eu sunt importantă”.

Când deja discuția nu mai era constructivă, pentru că se ciondăneau și plângeau și se victimizau amândouă, a intervenit coach-ul de copii (ergo eu), să-i scoată din starea de neputință și lipsă de speranță și să-i aduc înapoi pe calea căutării (și găsirii) de soluții. Până la urmă, Ema a găsit compromisul (unde, notați bine, vă rog: ”Compromis e acea soluție care mulțumește ambele părți implicate și nu care le nemulțumește în mod egal sau echitabil).

– Uite, Fip, facem așa. Eu primesc un cadou mai mare și mai important, pentru că e ziua mea. Și tu primești un cadou mai mic, pentru că nu-i ziua ta. Și de ziua ta, facem invers. Vrei?

Da, a vrut. Apoi, a început să-și macine mintea ”Ce să fie cadoul mic?”. L-a găsit. Un șarpe. Nu știu la voi acasă ce fel de jucării sunt împrăștiate și prin pat și prin duș și pe jos, dar la noi sunt șerpii. Șerpi mici, mari, de cauciuc, de silicon, de material textil. Cei mai mulți dintre ei sunt destul de fideli realității. Atât de fideli, încât ieri, în parc, 3 băieți de vreo 10-12 ani au fugit din toboganul tub ca din … gură de șarpe … atunci când au dat peste șerpii pe care Fip îi lăsase acolo să-i recupereze în coborâre. Deci, da. Are mulți șerpi. Și vrea și mai mulți șerpi. Deci, de Ziuaemei vrea un șarpe.

– Un șarpe mic, cum e ăla portocaliu al Clarei (n.r. cam 20 cm are)

apoi

– O cobră din aia cu guler, cum e ăla maro din poză (n.r. cam 50 cm are)

apoi

– O cobră din aia cum are Clara, roșie de plastic tare (n.r. cap 100 cm are)

Intervin

– Păi, stai așa… N-ai zis că tu primești un cadou mic și Ema unul mare? Cobra asta nu-i deloc mică. E foarte mare, chiar. Are un metru!

– N-are nimic, îi iei Emei un cadou de 2 metri.

Da. Nu contează cât de mare e cadoul, contează cu ce îl compari…