Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken
Verde la educație pentru circulație - o campanie utilă pentru copii, dar și părinți
Ema face un spectacol, Fip face o baie. Eu sunt cu un ochi la el și cu un ochi la ea. În birou e ”recuzita”, acolo ”în camera de schimbat cântăreți”, unde Ema caută printre rufele care așteaptă să fie călcate (doar nu vă imaginați că biroul e doar birou și nu și cameră de depozitare pentru rufe necălcate, haine de dat, jucării care nu-și mai găsesc locul pe nicăieri, câteva genți ale mele, o noptieră la care am renunțat, etc.) și-și alege costumația. Se înfășoară artistic în ce i se pare ei mai interesant, apoi apare ca o statuie romană, ține o mână sus și-o mână jos (foarte artistic, e drept) și … guiță. Cred că vrea să imite muzica de operă, dar nu întrerup momentul artistic să o întreb.

La un moment dat, în miezul spectacolului, se mai aude un guițat, doar că nu-i al ei, ci al lui frati-su. Care nu cântă, ci plânge amărât că ea nu vrea să-i facă și lui spectacol.

– Eeeeemaaaaa nu cââântăăă șiiiii pentruuuuu miiiiineeeeee. Uaaaaaaaaaaaaaa!

Mă aricesc. Băi, nene! În viața asta ai două opțiuni. Unu – să-ți plângi de milă că nu ți se aliniază ploile. Sau doi – să ceri să ți se alinieze. Cere, frate, cere! Cere să-ți cânte și ție, de unde să știe ea ce-i în capul tău? Mă rog, nu-i zic toate astea. Îl întreb dacă s-a gândit s-o roage să-i cânte și lui. Nuuuuuuuu. Uaaaaaaa. Alte plânsete.

Ema, care știe placa foarte bine, se duce și-l întreabă:

– Fip, vrei să-ți cânt și ție?
– Dahahahaaaaa. Uaaaaaaaaa, plânge el.

Bun. Și se duce copila să se schimbe și revine să-i cânte. În timp ce ea începuse iar guițul artistic, Fip începe și el
iar să plângă și să-i spună să tacă. Ea tace și pleacă. El plânge să se întoarcă. Cred că știți tiparul. Practic, orice face ea e greșit, pentru că el n-are o problemă cu ea, ci una a lui personală. Întrerup momentul artistic de plâns și-i spun ce cred eu. Că eu cred că el e supărat din alt motiv și că abia aștept să-l descoperim. E supărat și pe mine, că nu-l înțeleg! OK, când ai devenit adolescent și eu n-am observat? Dar e și drept. Chiar nu-l înțeleg și asta urmăresc să fac: să-l înțeleg.

Iese copilul mic din cadă, se șterge, se îmbracă. Vin amândoi în patul pufos (adică patul matrimonial) și vor să facă amândoi spectacole. Nu vor împreună, ci pe rând, așa că fac ”piatră-hârtie-foarfecă” pentru a decide care-i primul. Ema câștigă și se pregătește să intre în scenă. Preconizez deja plânsul de ”dar eu vreau!” (Fip e de acord să respecte înțelegerea doar dacă el e cel care câștigă, of course), așa că îl iau cu binișorul. ”E greu să aștepți să-ți vină rândul, nu? Ai vrea să cânți tu acum, nu? Wow, Ema cred că-i tare bucuroasă ce de data asta ți-ai respectat promisiunea. Ești foarte tare!” zic eu, în timp ce sper ca spectacolul ei să fie scurt. Nu e, dar #rezistăm.

Mai urmează câteva ture de-așa natură, până când copilul mic se supără iar. Și nu e doar despre seara asta, e despre ce se întâmplă cu el și noi de ceva vreme.

– E greu să aștepți iar? Ai așteptat prea mult?
– Nu! Sunt copii noi la grădiniță și nu știu nici cum îi cheamă pe toți și nu-mi place deloc! Nu mai vreau să merg la grădinița asta. Vreau să merg la școală cu Ema și prietenii ei.

Mda… Câteodată nu-i despre așteptat, nici despre cine cântă primul. Câteodată e greu la grădiniță, mai ales când din grupa veche au plecat 7 copii la școală (inclusiv soră-ta, care e în clasă cu unii dintre ei), iar în locul lor au venit alții mai mici. Fip e la o grădiniță Montessori, în grupa 3-6 ani. Și n-are nici 3, n-are nici 6. Adică nu-i nici copilul mic, nici copilul mare. E copilul mijlociu, iar asta e ceva nou și greu pentru el… Mă bucur că știu acum că îi e greu.

Ieri am ieșit cu el în parc și am vorbit mult despre asta. Și-am comis și cea mai mare dintre interdicții: am vorbit deasupra unei vate de zahăr. Apoi am avut cel mai cooperant copil, în ciuda sângelui care i se plimba prin zahărul din vene. Azi dimineață nu i-a mai displăcut grădinița și a plecat bucuros, deși la ora aia eu n-aș fi plecat bucuroasă decât în pat. Vă țin la curent cu evoluția. Momentan vă las o poză care cuprinde esența lui de copil:

Copilul la școală. Între adaptare și dez-adaptare

Copilul la școală. Între adaptare și dez-adaptare

Rar îmi mai iau notițe la evenimente de parenting, dar aici am plecat cu aproape o agendă plină de informații, așa că n-o să vi le ofer pe toate pe care le-am reținut ca fiind importante pentru mine, ci acum vreau să discutăm despre cum arată un copil adaptat la viața școlară și cum arată un copil dez-adaptat.

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken
Verde la educație pentru circulație - o campanie utilă pentru copii, dar și părinți