Luni dimineața, a treia săptămână de când au început școlile și grădinițele, sunt frumos la birou și mă bucur că pot lucra neîntrerupt, fără să am grija copiilor. Pe timp de vacanță am făcut tot felul de artificii obositoare ca să pot sta și cu ei și ca să pot și lucra, dar sunt două săptămâni încheiate de când ne-am găsit toți ritmul.

E ora 10.30, am avut două ședințe și începe a treia. Până la ora 15.30 trebuie să-mi termin treaba, ca să pot fugi după copii. Sună telefonul.

– Bună dimineața. Sunt asistenta de la grădiniță. Fip are o bubiță pe cerul gurii și suspectăm herpangină. Vă rugăm să veniți să-l luați, dacă puteți și să-l vadă medicul.

Primul reflex a fost să mă gândesc: dar copilul e bine sănătos, nu febră, nu dureri, acum 2 ore și un pic l-am lăsat vesel la grădiniță. Herpangina e păcătoasă, n-are cum să fie. Îi zic asistentei că văd eu cum mă organizez și revin. Nu, n-are cum să fie. Imposibil. Apoi mă gândesc mai bine. Băi, dar oamenii ăia nu m-au sunat niciodată tam-nesam și de fiecare dată când m-au chemat după ei chiar a fost nevoie. Da, transmit mesajul calm, ca să nu ajungi la grădiniță stresat sau să gonești prin oraș cu iresponsabilitate, dar asta nu înseamnă că nu-i serioasă treaba.

Până am ajuns eu, mai apăruseră două pete în gură. Copilul tot fără febră, desena liniștit la o măsuță în cabinetul medical. Mâncase acolo cu un coleg și era liniștit și bine dispus. Am plecat de la grădiniță, am făcut programare la medic pentru a doua zi și ne-am dus acasă. Eu, speriată groaznic de boala asta care mi se pare oribilă. Știu cât doare o singură aftă. Dar o gură plină de afte?! Vai, vai, vai.

Ne așezăm pe canapea, ne interesăm de boală. Căutăm informații pe net, să știm ce avem și ce n-avem voie până ajungem la medic. Îl privesc pe copil cu milă. Uffff, bietul de tine, ce te-așteaptă… Decid că nu e o boală ușoară pe care s-o trateze bunicile (nu pentru că n-ar fi în stare, ci pentru că pentru copil una e bunica și una e mama când te dor toate), așa că mă organizez cu V în așa fel încât să stăm noi cu el acasă. Cu inima îndoită că o să fie rău, terminăm planurile și se face ora să o luăm și pe Ema de la școală.

– Ema, am o surpriză. Fip e în mașină, vrei să vezi?
– Dar de ce? L-ai luat pe el primul?
– L-am luat de dimineață. E bolnav.
– Offf. O să-l întreb ce-l doare.

După ce s-a urcat în mașină și i-am povestit, a stat puțin pe gânduri, apoi a explodat.

– Dar nu-i corect! Chiar nu-i corect! Eu am stat la școală până acum și Fip a stat acasă. De ce nu m-ai luat și pe mine la prânz?
– Păi, măi broscuță, la școală nu mai e ca la grădiniță, să te iau când ne vine. Da, la grădiniță puteam să te iau la prânz, dar la școală ai treburi de făcut, lucruri de învățat. Nu-ți mai place la școală? (în mintea mea continui cu: ”după ce m-ai frecat la cap 9 luni cu întrebarea ”Când începe școala” acum, brusc, vrei acasă?!”)
– Dar nu-i corect! Și să știi că atunci când eu eram operată de apendicită și n-aveam voie dulciuri, Fip a primit o ciocolățică de la Gabi și am văzut când a mâncat-o!

Am oprit discuția aici pentru că nu ducea nicăieri. Conținutul era evident că nu era legat de proces. Nu era vorba de ciocolată, nici de stat acasă. Nici măcar nu eram sigură că era vorba despre competiția asta constantă între ei. Nu-mi dădeam seama de unde venea furia așa că am schimbat delicat subiectul, cu gândul că revin la el ulterior.

Ajunși acasă, lucrurile s-au mai așezat. Ne-am jucat și s-au jucat, Ema a plecat la prietena ei, apoi ne-am reunit la cină, baie, carte și somn. Înainte de somn, Fip a băut ceva ce nu i-a făcut bine la bubițe și a început să plângă că-l doare. Învățaserăm din experiența celor aproape 5 ani cu doi copii să ne împărțim între ei atunci când unul e bolnav, așa că îl țineam pe Fip în brațe cu rândul, în timp ce celălalt părinte era cu Ema. Când să se bage în pat, iar el încă era amărât de durere, ea a explodat iar.

– Dar când eu am fost operată de apendicită, Fip a mâncat o ciocolată! Și l-am văzut! Și nu mi-a plăcut deloc. Eu nu aveam voie și el a mâncat-o! Și i-am văzut ambalajul! Fip, ești cel mai rău frate!

În timp ce V. îi povestea despre o experiență similară a lui cu prietenul lui cel mai bun și o sticlă de sana (o anecdotă familială, dacă pot să-i zic așa… și pot :)), îmi pică fisa! Da! E mult mai simplu să fii furios pe cineva decât să-ți dai voie să simți durerea alături de el! Da, e ceva ce vedem mereu în jur, vedem la părinți care se supără pe copiii lor că răcesc, vedem la cei din jurul nostru care se înfurie pe cei dragi lor atuncii când sunt bolnavi, pe cine știe ce motive. La copii mici furioși pe părinții lor bolnavi. Da, e un mecanism de apărare. Da, cred că asta e și la Ema.

– Așa-i că-i mai ușor să fii furioasă pe Fip decât să te uiți la el și să vezi cât de tare îl doare?

De-aici s-a spart balonul cu tristețe și frică. De-aici au curs lacrimi, au ieșit îngrijorări în cuvinte și a venit și liniștea sufletească. Da, toți suntem îngrijorați pentru Fip, da, și nouă ne e greu să stăm cu durerea lui.

Furia nu-i mereu furie. Furia adesea e un paravan pentru frică, câteodată pentru tristețe. Și, odată puse în cuvinte, emoțiile se scurg pe lângă furie, care, nesusținută de ele, se prăbușește și le face loc.