Ai avut și tu un HC 91 pe care-l conectai la un televizor alb-negru?
Olga, de Bernhard Schlink - O părere despre cărți

E vineri, ultima zi de vacanță. Mașina mea e în proces de înmatriculare, așa că n-are numere. Deci n-o pot folosi. Copiii au programare la prânz la medic, pentru control de rutină și mult blamatul aviz. Una din prietenele Emei e plecată, cealaltă nu răspunde la ceas (deci este, probabil, tot plecată și ea). Toate auspiciile să transformăm dimineața într-una domestică și gospodărească.

Îmi desfac masa de călcat (OK, n-o desfac, doar mă apuc să o folosesc… E desfăcută în sufragerie de vreo 3 zile. Lipită de perete, e drept. Ca să ne prefacem că nu deranjează). Am puține lucruri de călcat, iluzia că aș putea lucra cu copiii în aceeași casă (deși e și una din bunici la noi) nu vreau s-o mai întrețin, pentru că experiența zilei de ieri m-a învățat că e imposibil, așa că nu mai vreau să mă frustrez. Mă apuc, deci, să calc.

– Mami, noi ce putem să facem? mă întreabă Ema.

Caut în mintea mea ceva de făcut care să fie și scurt, și util, și să le și placă. Îmi vine ideea să-i rog să șteargă praful. Se entuziasmează. Unul ia tubul de substanță pentru curățat și o cârpă, celălalt uda bine un prosop la chiuveta de la bucătărie și se apucă să șteargă cu aplomb biblioteca. În dreptul primelor două uși, lucrurile merg super. Șterg cărțile, șterg polița, șterg ușile. Fip pleacă să șteargă masa, iar Ema trece la următorul dulap. Șterge tot cu entuziasm polița și ușile. Cărțile nu le mai șterge. La al treilea deja șterge doar polița. La al patrulea șterge pe lângă rama de poze și coșul de fructe. La al cincilea, mai ales când aude că trebuie să șteargă praful și în birou și în dormitor, se transformă.

– Nu vreau să șterg și sus. Șterg doar jumătatea mea de birou și atât (în apărarea ei, biroul e lung de 2.70 m). Fip să-și șteargă jumătatea lui și tu să-ți ștergi în dormitor. Eu m-am plictisit. 
– Dar praf e și sus, nu doar aici. Și ai zis că-l ștergi
– Da, este. Dar eu șterg doar pentru mine. Pentru că m-am plictisit. 

Ah, mă enervează teribil segregarea asta între copiii familiei. Furculița asta e a mea, geamul ăsta de la mașină e al meu, eu m-am așezat pe scaunul ăsta, șamd. Da, știu. E normal, e normal și unde e un copil în familie, e cu atât mai normal când sunt doi copii, eu cu gura mea spun că fraternitatea e adesea un spațiu al competiției, pornind (antropologic) de la competiția pentru supraviețuire. Da, colaborăm, dar pe pilot automat ne vine să fim ”fiecare pentru el însuși”. Cu toate astea, tot mă enervează și visez cu ochii deschiși la ”Ia-l tu, dacă vrei”, ”Ba tu”, ”Ba tu”, ”Vai, mulțumesc”, ”Ba nu, eu mulțumesc”, ”Ba, vai, mulțumesc eu”. Și tot așa. Nu se întâmplă…

Și, pentru că nu se întâmplă, de la o vreme, când sunt nervoasă, mă bate gândul să fac un experiment. Pentru o zi, fiecare face lucruri doar pentru el. Eu gătesc doar pentru mine, spăl doar hainele mele, folosesc banii mei doar pentru mine, V își folosește mașina doar pentru el, ne certăm pe a cui e canapeaua și cine are voie să stea pe ea și-așa mai departe. Sigur, e o decizie de copil mic, pentru că realitatea e că nu avem cum să avem așteptările astea de la copii. Vorba aia, i-ai făcut, e reponsabilitatea ta să-i crești și să faci pentru ei tot ce ei înșiși nu pot face singuri… Dar când mă dau cu fundul de pământ, asta-mi vine să fac.

Din fericire, azi nu m-am dat cu fundul de pământ, ci am găsit o soluție mai bună… Soluția mai bună a venit imediat după ce am scos porumbelul pe gură [insert autocriticism here] :”Nu prea mă interesează dacă te-ai plictisit, nu toate lucrurile din viață sunt plăcute, trebuie să ștergi praful și basta.”

Ăsta a fost porumbelul pe care l-am fabricat cu mintea mea și l-am scos pe gura mea. Apoi m-am repliat. M-am uitat la ea și la fața ei. Era încruntată, cu colțurile gurii în jos. Părea să mormăie ceva în barbă. Spatele îi era curbat, iar umerii lăsați în jos. Mâinile îi atârnau pe lângă corp, cu cârpa mână căreia mai avea puțin și-i dădea drumul.

– Ema, hai să facem un exercițiu, vrei?

A vrut. S-a așezat lângă mine pe treaptă.

– Vreau să-ți zic ceva și tu trebuie să-mi zici dacă am ghicit sau nu. Bine?
– Mbine….
– Faptele sunt următoarele: Tu ai întrebat ce poți să faci pentru casă, eu ți-am zis că poți șterge praful. Tu ai șters puțin, apoi te-ai plictisit și nu ai mai vrut. Mi-ai zis, iar eu nu am fost de acord să te oprești înainte să termini. E așa?
– Da, dar aici nu e nimic de ghicit. 
– Stai puțin. Astea sunt faptele. E important să pornim de la fapte, nu?
– Mda…
– Bun. Dar tu ai văzut lucrurile altfel. Te-ai entuziasmat să faci ceva pentru casă, m-ai întrebat ce, eu am propus ceva ce ți-a plăcut la început, dar când te-ai plictisit, ai fi vrut să te oprești și eu nu te-am lăsat. Povestea pe care ți-ai spus-o în capul tău despre faptele de care ziceam mai devreme e ”Eu nu vreau să fac asta, mă plictisește, eu vreau să mă joc și mama insistă să fac și eu sunt furioasă că nu mă lasă în pace și nu-mi mai vine să fac nimic. Îmi vine să plâng pentru că mama e nedreaptă, pentru că situația e nedreaptă, pentru că ”De ce trebuie să fac eu toate astea în casă, de ce mama asta nu mă înțelege deloc?!”
– Da, exact așa mă gândesc. Și sunt foarte supărată. 
– Da. Ești supărată și foarte furioasă și eu am mai și zis că nu mă interesează că te plictisești… Te-a supărat rău și asta, nu?
– Da. M-a supărat….
– Am greșit că am zis asta. Îmi pare rău. Mă interesează că te plictisești și vreau să te ajut să-ți fie mai ușor.
– Bine.
– Acum, să revenim la poveste. Observi o diferență între fapte și povestea pe care ți-ai spus-o în capul tău despre situație?
– Da.
– Bun. Atunci, alegi să faci o altă poveste despre situație?
– Nu, nu vreau să fac. Sunt foarte supărată și nu reușesc să fac alte povești când sunt supărată. 
– Bine. Facem altfel. Uite, mă uit la corpul tău și el pare că e de acord cu povestea din capul tău. Stă exact în poziția pe care i-o spune povestea. Hai să schimbăm poziția corpului, vrei? Poate îți e de folos și reușești să faci altă poveste.

Cât stătusem pe scări, luasem și eu aceeași mimică și postură ca și ea.

– Uite, eu acum îmi îndrept spatele, poți și tu? Ridic și capul. Poți și tu? Pun mâinile pe genunchi, în loc să le las să atârne așa. Poți și tu?

La început nu a vrut, dar pentru că am pus o întrebare mișelească (”poți și tu” în loc de ”vrei și tu”), n-a avut spațiu de manevră. A spus că nu poate, dar eu una ca asta n-am crezut. Cum să nu poți să-ți îndrepți spatele? Normal că poți. Că nu vrei e altceva, dar eu nu te-am întrebat dacă vrei. Mă rog, cum, de obicei îi plac strategiile mele de a gestiona greutățile și cum e și curioasă de felul ei, a cooperat și a schimbat poziția.

Apoi am respirat amândouă respirația. Inspirăm pe 1-2-3-4, expirăm pe 1-2-3-4. De 10 ori. Și suplimentar, dacă mai e nevoie… N-a fost.

– Ce poveste îți spui acum despre fetița care trebuie să șteargă praful în casă?
– O poveste cu o fetiță care nu vrea să șteargă praful și o să-l șteargă totuși și e furioasă.  

Observ din felul cum stă și cum vorbește că a dispărut neputința și mormăiala în barbă. Ok, tot nu vrea, dar o transmite sănătos, nu victimizant, nu persecutor.

– Bun. Și dacă n-ar fi doar furioasă, cum ar mai fi fetița?
– Nu înțeleg.
– Hai să vedem. Fetița asta care șterge praful e o fetiță responsabilă?
– E.
– E o fetiță care aparține unei familii și participă la activitățile importante în familie?
– E. 
– E o fetiță pe care părinții o tratează ca pe un copil mare, cu drepturile și obligațiile unui copil mare?
– E. 
– E o fetiță care își ajută familia în moduri în care îi e e ok să o facă?
– E. 
– Și mai cum?
– Mai e o fetiță foarte drăguță și pricepută…
– Super. Și să ștergi praful cum e?
– Plictisitor.
– Și mai cum?
– Ușor. 
– OK. Cât durează?
– 5 minute. 
– Deci, durează mult?
– Da, pentru că eu în cele 5 minute vreau să fac altceva.
– De acord. Crezi că poți face acel altceva după ce termini treaba?
– Ăăă… Da, sigur. 
– OK. Acum ce poveste îți spui despre fetiță și ștersul prafului?
–  A fost odată o fetiță drăguță și pricepută, care nu voia să șteargă praful, dar l-a șters până la urmă, că nu-i mare lucru, dar e important și să fie curat în casă. Și după aia s-a jucat. 

Au mers amândoi sus, au șters praful și aici s-a terminat povestea.

Pe lângă praful șters și că n-a renunțat la ceva înainte să termine, m-am felicitat că i-am mai pus în rucsacul pentru viață încă un instrument de autocontrol, de autocunoaștere, de lucru cu sinele. Sunt multe situații în viață când facem lucruri care nu ne plac. Câteodată o să le facem în silă și cu furie. E ok și asta. Dar, câteodată putem alege să le facem diferit. Să ascultăm povestea din capul nostru și, dacă nu ne afectează propria integritate, să o schimbăm în ceva constructiv.

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata?

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.
Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence


Ai avut și tu un HC 91 pe care-l conectai la un televizor alb-negru?
Olga, de Bernhard Schlink - O părere despre cărți