– Mami, eu de ce am vacanța de vară mai scurtă decât fetele?
”Fetele” sunt prietenele Emei, care învață la școli de stat, unde vacanța de vară e ca pe vremuri. Lungă și lată cât o vară întreagă.
Mai știți, vacanța aia pe care toată lumea o aștepta ca pe pâinea caldă, când nu trebuia să te trezești înainte să răsară soarele, când puteai să stai afară la joacă până târziu, când n-aveai teme și, practic, nicio grijă?
Nu știu, eu eram tocilară și-mi plăcea la școală. Nu prea o așteptam, că n-aveam prieteni în afara școlii și duceam o viață cam solitară sau doar cu adulți în ea (cel puțin până am devenit mai independentă).
Dar auzeam la alții că o așteaptă cu nerăbdare. Mă rog, așteptam și eu să nu mă mai trezesc în creierii dimineții, pentru că, spre deosebire de copiii mei, mie chiar îmi plăcea să dorm. Și cam atât.
Dar să revenim la anul de grație 2019. Ce să-i zic eu copilului meu? Anul trecut am reușit să încropim o vacanță de o lună și 3 săptămâni, iar acum doi ani una de o lună. Mai mult de-atât nu știam de unde să mai scot, implicit nici ce să zic. Iar când nu știu ce să-i zic, mai bine o întreb ceva, poate îmi mai vin idei între timp.
– Ai vrea și tu o vacanță mai lungă? Așa, ca a fetelor?
– Da!
Discuția o purtam prin luna iunie, când vacanța mare începuse, dar nu și pentru copiii mei.
– Păi și cum să facem? Că nici eu și nici tati nu avem o vacanță așa de lungă…
– Mergem la buni, că ea e la pensie. Mergem și la Gabi. Stăm și singuri acasă. Promitem că suntem responsabili.
– Daaaaaa, stăm mergem la tataieeeeee! (adăugă Fip foarte entuziasmat)
Ei, să stea singuri acasă nu consider că e o idee chiar bună momentan, însă ideea cu bunicii da. Așa că, ne-am așezat toți la masă și am făcut planul de vacanță. Nu urmau să aibă o vacanță de 3 luni, ci una de 2 luni și un pic. 4-5 săptămâni urmau să stea cu noi, fie doar cu mine, fie să plecăm toți 4 în vacanță. O săptămână cu Tia și Tio (mătușa și unchiul lor). Și-apoi, restul de timp împărțit între bunici. Am pecetluit cu un chiot și asta a fost.
Zilele trecute i-am dus la bunici pentru cele 10 zile ”contractate”. După ce se termină cele 10 zile, urmează să plecăm împreună în vacanță, dar până atunci au treabă. Ieri au făcut bulion, mai culeg fructe, mai dau mâncare găinilor, chestii serioase, pe care noi acasă nu le facem. Le place acolo, sunt mereu entuziasmați să se ducă, dar ar fi perfect dacă am putea sta toți. Cu alte cuvinte, când sunt acasă, le e dor de bunici. Și când sunt la bunici, le e dor de noi. Doar că de noi mai mult.
– Mami, mi-e teamă că o să-mi fie dor de tine (se formau deja niște lacrimi).
– Ema, eu sunt convinsă că o să-ți fie dor de mine. Și mie o să-mi fie dor de tine. Și lui tati îi e dor de noi și îi e dor de noi mereu când e plecat.
– Chiar?
– Chiar.
– Dar o să plâng…
– Da, probabil că o să plângi. Așa curge tristețea din noi. Prin lacrimi. E normal și să-ți fie dor și să plângi.
– Dar nu-mi place să plâng și să fiu tristă.
– Păi știi ce poți să faci?
– Ce?
– De fiecare dată când simți că ești tristă și că ți-e dor de noi, poți să te duci la bunica și să-i zici că ești tristă și că vrei să te țină în brațe. Atunci când suntem triști avem nevoie să fie cineva lângă noi.
– Da, așa e. Nu-mi place să fiu tristă singură. Dar, dacă tot îmi e dor, ce mă fac?
– Păi să știi că și la ea în brațe tot o să-ți fie dor și o să fii tristă.
– Și ce fac?
– Simți și aștepți. Știi cât zic oamenii de știință că durează o emoție?
– Nu.
– 90 de secunde. Dacă ești doar atentă la ea cum se simte în corpul tău, durează 90 de secunde până trece. Dacă începi să te agiți, să te superi, să faci lucruri care să facă emoția mai mare, timpul ăsta crește. Altfel, atât durează.
– 90 de secunde. Adică să număr până la 90 și a trecut?
– Da.
– O să încerc, mami.
Ieri, când am vorbit cu ea la telefon mi-a spus:
– Știi, nu durează 90 de secunde.
– De unde știi?
– Păi, eu am numărat până la 67 și deja trecuse.
Când o să mă revăd cu ea, o să-i reamintesc de creierul cu care citești și creierul cu care lovești. Când a început să numere, și-a activat creierul cu care citește, așa că cele 90 de secunde n-au mai fost 90, ci probabil 30.
Asta cu Ema. Fip e la o vârstă (sau așa o fi el) la care despărțirea s-a făcut așa:
– La ce oră ziceai că pleci?
– La 15.30.
– Și cât e ceasul?
– 15.30.
– Păi, și de ce nu pleci?
PS: Știu, vorbim mult cu ”păi”…
Cum ajungi de la Mary Poppins la discuții despre echilibru
Drept urmare, weekendul trecut am decorat. Și ca să fie treaba treabă, pe lângă faptul că am curățat casa, am decorat-o și am gătit prăjitură cu mere, ne-am mai uitat și la un film. Nu de groază, nu înspăimântător, ci … Mary Poppins. Pentru că eu sunt un suflet bătrân și nostalgic, ne-am uitat la varianta din 1967, cea cu Julie Andrews.
Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?
Nu cred că era reuniune de familie unde o mătușă parfumată, care pupă copilul cu lichid de multă salivă pe obraji, să nu scoată prin buzele rujate așa o întrebare. Dacă nu era o mătușă, sigur era un unchi, sau o vecină, sau o prietenă de familie, sau domnul care venea să repare țevile. Iar înainte de acești oameni, întrebarea era pusă de mama și tata, de bunica și bunicu’. Ce să mai, o întrebare pe buzele tuturor celor care aveau un copil în față.
Ce pot face copiii pentru planeta noastră?
Unul dintre rolurile noastre principale ca părinți este să ne pregătim copiii pentru viitor. Nu doar despre relații, încredere în sine, un job potrivit și echilibrare emoțională, ci și pentru mediul în care vor trăi. Care nu știm exact cum va arăta, însă știm că nu va arăta așa cum arată acum. Educându-ne copiii despre problemele actuale legate de mediu (încălzire globală, poluare, etc.) le oferim instrumentele pentru a-și proteja viitorul. Și e important să o facem și noi, aici și acum. Pentru viitorul lor și pentru viitorul copiilor lor.
Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence