Sfaturi despre tristețe și dor
Brâul de praf în care s-a oprit timpul

Psihologia ne învață multe, însă nu-i suficient că citim și învățăm. Acum mulți ani am citit, pentru prima dată, într-o carte ”serioasă” că ne supără la ceilalți exact lucrurile care ne supără la noi, de fapt. La o primă citire, m-am răzvrătit. Mă rog, mai puțin eu personal și mai mult mecanismele mele de apărare. ”

Cum? Nu-i adevărat! Mă supără lucrurile alea la oamenii ăia, pentru că așa e normal, să te supere. Orice om întreg la cap s-ar supăra atunci când X face Y și Z lucru, indiferent cum ar fi el.”

Și e adevărat și asta.

Apoi, am început să mă cunosc mai bine pe mine. Știți, nu-i suficient să citești o carte de dezvoltare personală sau psihologie sau 5 sau 10, indiferent cât de minunate ar fi ele, ca să poți integra cu adevărat lucrurile cu care simți că rezonezi din ele.
Da, cititul e un minunat punct de pornire. Și, pentru o vreme, e revelator. Dar nu-i suficient ca să te poți schimba din interior. Pentru asta, ai nevoie să-ți deschizi cu adevărat ochii, să privești peste gardul mecanismelor de apărare și să vezi ce se ascunde acolo.

Așa că, după ce am citit treaba asta într-o carte, în două, în 5, am ajuns să o cred.

Da, măi! Așa e. Cum zic oamenii ăștia. Te supără în celălalt ceea ce nici tu nu faci bine”.

Și-am început să văd una alta la ceilalți. Mici lucruri și la mine, însă zidul meu protector era mult prea solid ca să văd ce era cu adevărat important.

Apoi, după ce am ajuns la saturație și într-un dead end cu cititul, am început să fiu mai atentă la mine. Să mă văd cât mai aproape de ceea ce sunt, de fapt. Cu bunele și cu relele mele.

Sigur, o vreme n-am văzut toate relele adevărate, apoi am început terapia. Când cu empatie, când cu provocare, când cu un oftat de ușurare, când cu furie multă la adresa terapeutului, mi-am dat seama că fac aproape toate chestiile care mă scot în sărite la mama, de exemplu. Dar, nu numai la ea. La cei din jurul meu. Și că de-aia mă și scot din sărite.

Și, de fapt aici e cheia, că de-aia le observ. Cei din jurul meu, mama, soțul, prietena, fac multe lucruri nu tocmai OK. Toți facem multe lucruri nu tocmai OK. Însă nu le observ pe toate. Nu le simt pe toate. Nu toate îmi apasă butoanele.

Ei, când am avut eu revelația asta (să accept că fac lucrurile care mă supără atât de tare la mama a fost apogeul dezamăgirii mele de mine, pentru că până atunci mă credeam mai bună, mai frumoasă, mai devreme acasă, iar pe ea specială, cum niciun om n-a mai fost niciodată; cu ocazia asta ne-am dat pe amândouă jos de pe statuie și mi-am dat seama că și ea, dar și eu, suntem oameni normali, cu bune și cu rele, perfectibile întotdeauna), atunci am decis să mă uit mai bine și la copilul meu dintâi.

De ce la copilul dintâi? Pentru că acolo îmi e mai greu. Pentru că de la Ema am așteptările mai mari, pentru că pe ea o văd specială și diferită de ceilalți, când, dacă mă uit mai bine, e tot un copil și ea, tot cu bune și cu rele. Însă, în ea am investit aproape exclusiv 2 ani din viața mea, 2 ani de zile am respirat aceleași secunde, aceleași gânduri, am avut aceleași intuiții. 2 ani am fost împreună ca o ființă mitologică cu două corpuri, două capete și un singur suflet. Cu Fip relația a fost diferită, mai fluidă, mai naturală, cu el și cu mine, nu cu amândoi tot timpul obsesiv.

De când am decis să las prejudecățile ascunse într-un dulap (sau câte am putut lăsa din ele), mi-am dat seama că mă înfurie la ea că se pierde în detalii de când începe ceva și până când îl termină, pentru că și eu fac asta. Amândouă ne folosim ceea ce greșit e denumită ”atenție distributivă” ca să fragmentăm activitatea inițială cu un miliard de mici alte activități, până ne deconcentrăm, obosim și ducem cu greu la final ceea ce am început, dacă-l mai ducem.
Mă supără tare că e inconsecventă, pentru că și eu sunt inconsecventă.
Că nu e gata la timp, pentru că nici eu nu sunt gata la timp.
Îmi fac griji că stă la masă și citește, în loc să se ducă să se zbenguie cu copiii, pentru că îmi fac aceleași griji și pentru mine și relațiile mele cu cei din jur.
Mă supără teribil când o aud că îi e rușine să-și ceară drepturile, când o văd timidă, când nu cere, când se uită urât la mine că am decis ceva diferit de ea, dar nu-mi zice ”măi mamă, mie nu-mi place asta, eu nu vreau așa”, chiar dacă apoi continuarea va fi de multe ori ”Dar o să fac, pentru că văd că n-am de ales”.

Sigur că atunci când mă înfurie toate astea și mă aricesc, nu ajut cu nimic. Nu ajut cu nimic nici când sunt autoritară, nici când cer. Pentru că cer fără să ofer. Nu ofer un exemplu, nu ofer soluții și o fac din spatele unei măști, pe care copiii o recunosc atât de ușor și o ignoră la fel de ușor.

Dar ajut atunci când îi explic toate cele de mai sus. Când dau jos masca și o primesc să mă vadă așa cum sunt. Când discut cu ea cu vulnerabilitate și când căutăm soluții împreună.

”Uite, Ema. Și mie îmi e greu să fac un lucru cap-coadă fără să mă întrerup și fără să mă agit. Bunica îmi zicea mereu ”Diana, festina lente”. Sau ”Diana, Eile mit Weile”. Adică, ”Diana, grăbește-te încet”. Și-apoi îmi arăta cum să fac să fac lucrurile în ritmul meu, fără să mă agit. Când îmi amintesc de asta, îmi e mai ușor, dar trebuie să gândesc eu cu capul meu și nu să-l las pe el să gândească pentru mine. Trebuie să trag aer în piept, să-mi dau seama că iar mă grăbesc și iar mă agit și iar mă întrerup și să decid că nu mai vreau să fac asta. Și să n-o mai fac”. 

Pe voi ce vă supără la copiii voștri? Dar la soți, mame, tați?


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence


Sfaturi despre tristețe și dor
Brâul de praf în care s-a oprit timpul