Spune-mi ce te supără la copilul tău și o să-ți spun ce defecte ai
Toxiinfecția alimentară și cum ne ferim copiii de ea

În curtea prăfoasă și gri e ora la care apusul se transformă în răsărit.
Nu mă întreba de unde știu cum se poate transforma un apus în răsărit. Nici măcar de unde știu că nu e invers.
E așa cum e, așa cum trebuie să fie lucrurile.
E o lume în care există doar apus și răsărit, iar soarele nu reușește niciodată să aducă lumină și căldură peste oamenii ca niște statui, la fel de prăfoși și ei și gri.
E o lume ca un GIF fără sonor, o lume care se repetă la infinit, care nu are nici început, nici sfârșit, ci stă suspendată printre alte lumi, ca o roșie coaptă într-o lădiță plină cu alte roșii coapte. La fel, însă diferite. Rotunde, însă nu de tot. Roșii, dar cu nuanțe. Mici, mari, mai proaspete, mai vechi. Mute și dureroase.

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd curtea cu pământul ei bătătorit în culori uscate și înecăcioase, cu particule de praf ca norii, care levitează la două palme de sol.
Prin praful ca un brâu, timpul stă în loc. Și, odată cu el, orice mișcare, orice gând, orice imagine. 

 

Mă uit printre ulucile gardului și văd în partea stângă căsuța necunoscută, dar atât de dragă mie.
Și ea e gri și pare să fie acolo din aceleași vremuri străvechi și infinite ca brâul de praf.
E gârbovită și mută, uscată și neprimitoare, tristă și semeață, ca o vânzătoare de la ghișeul de la Poștă, care-ți vorbește răstit, însă vezi în ochii ei durerea micii ei vieți, ca două lacuri adânci și secate, în care nu va mai fi niciodată apă sau viață sau timp. 

 

Casa e acolo la fel cum mama e pentru copilul mic, atât de mic încât nu știe nici că are mâini, sau gânduri sau vreme, sau că există.
Fără casă, lumea n-ar exista. Fără mamă, copilul s-ar evapora, dus de vânt și presărat printre petale de margarete, fără tristețe sau cuvinte, în liniște și negru.
Casa, mama lumii, veghează dintr-un colț la mersul vieții. Trăiește și ea atemporal fără viață și știe că nu poate face nimic chiar de va fi ca cineva să vină să schimbe lumea. Pentru că lumea ei nu poate fi schimbată. Casa e inutilă și atât de importantă, în același timp. 

 

În fața casei fără viață și suflu, sare coarda o fetiță cu două cozi.
Poartă și ea, asemeni lumii ei, o rochie de culoarea prafului de toamnă târzie, în straturile de maro ale unei păduri la apus, când crengile copacilor dezbrăcate de viața frunzelor au rămas încremenite, ca țipătul surd al unui copil pe care mama lui nu-l va mai naște niciodată. Șosetele-i sunt albe, iar pantofii curați. Praful levitează, într-adevăr, la două palme de tălpile ei. De parcă doar picioarele i-ar putea respira aer curat în lumea ei gri, dintre apus și răsărit. 

 

O privesc pe fetiță din spatele ulucilor aproape negre și-mi dau seama că între noi nu e un gard, ci o viață, o lume, un univers întreg. Fetița cu cozi și rochie de culoarea țipătului și ororii râde vesel, în timp ce numără la infinit săriturile ei cu coarda. Unu, doi, trei, patru, cinciUnu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.
 Apoi o ia de la început, cu aceeași veselie care nu poate provoca decât durere și neputință. E atât de aproape, însă atât de departe de mine, pentru că brâul de praf nu-i doar particule mici de univers, ci universul în sine. Particule mici de timp, iar fiecare particulă e câte o viață de om, prin care trebuie să treci ca să ajungi de la uluci până la ea. 

 

Mi-e dor de fetița asta pe care n-am cunoscut-o niciodată. Mai vreau s-o strâng o dată în brațele mele cu corpul ei pe care-l știu în fiecare detaliu. Știu sigur cum ar fi.
Aș lua-o în brațe și-atunci bucuria ei i-ar ieși din gură printr-un oftat lung, așa cum iese aerul dintr-un balon umflat, până când el se întoarce la forma lui adevărată, nu cea închipuită de oamenii care suflă în el furie și frustrare, neputință și dorință, apoi îi dau forme după dorințele lor.
S-ar topi pe mine, ca o haină moale de cașmir și m-ar îmbrăca, fără măcar să intuiesc ce face, ca o a doua piele. O piele mai bună și mai frumoasă decât prima, decât a mea.
Și-aș purta-o după mine peste tot, pe mine, peste tot, fetița veselă, cu două codițe, care mă îmbracă și mă protejează de frig, de ploaie, de durere și de singurătate.
Iar ei i-ar plăcea nespus să fie aici și acolo, dar cu mine mereu, să ia forma mea și să-mi poarte de grijă.
Mi-a spus într-o noapte fără cuvinte că mă așteaptă acolo de la începutul lumii, sărind coarda fără oprire. Unu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci.

 

Lumea ei e repetitivă și departe.

 

Casa veghează din colț ca nimic să nu oprească repetiția, pentru că atunci când se oprește repetiția, dispare lumea.
Casa veghează, așadar, ca fetița să poată sări coarda la ora la care apusul se transformă în răsărit așteptând să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple. Dar nu în lumea asta, nu în universul ăsta, ci în altă lume și în alt univers. Într-un univers diferit, în care cerul primește soarele și-i dă spațiu să fie cald și puternic, în care praful se dizolvă în ploaie, în care există zi și noapte, în care fetița își arată fața, în care casa are mușcate la geamuri și oameni vii pe prispa-i, în care gardul e verde, iar pământul nu-i prăfos, ci acoperit de iarbă și culori și viață. În altă roșie din lădiță, la fel ca asta, dar altfel. 

 

Strig, dar fetița cu două cozi și rochie de culoarea neputinței și disperării nu mă aude: 

 – Te-am vrut mereu! Te-am căutat de când mă știu. N-am știut că exiști. Îmi pare rău că nu te pot salva. Îmi pare rău că n-am venit la timp. Am venit prea târziu, când lumea fără început și fără sfârșit se termină, odată cu înmormântarea ta. Repetiția se oprește aici, pentru că am venit eu. Îmi pare rău. Mai bine te lăsam să mă aștepți…

 

N-am cunoscut-o niciodată pe fetița cu cozi și rochie de culoarea depărtării, ci am venit acum, când e deja prea târziu, doar cât să apuc să-mi iau la revedere.
Azi e ultima ta zi pe lumea asta ca o vedere tristă din vremuri care n-au existat niciodată, dar pe care atât de bine le știm.
Simt nedreptatea și neputința de a nu fi crescut cu tine, de a nu fi împărțit copilăria mea cu tine. Copilăria mea, cu casa care veghează și curtea prăfoasă. 

 

Adio și-odată cu tine îmi iau la revedere și de la mine, așa cum speram vreodată să fiu. 

 

Sunt norocoasă

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.

Spune-mi ce te supără la copilul tău și o să-ți spun ce defecte ai
Toxiinfecția alimentară și cum ne ferim copiii de ea