Copiii și importanța alfabetizării digitale
Experiența noastră cu detectorul de gaz - nu foarte fericită

”Bună, avem aproape toată colecția de figurine de la supermarketul X. Ne mai lipsesc numerele 2, 7, 21, 34 și dăm la schimb orice dublură din poză.”

… e una din întrebările frecvente pe grupurile de părinți odată ce x, y și z supermarket oferă figurine, bețișoare, cartonașe sau alte lucruri de colectat împreună cu bonul fiscal. Părinții preiau frâiele, caută dubluri, fac schimb iar copiii ajung să aibă toată colecția de figurine/bețe/cartonașe. Ce bucurie, nu? Este.

Fiecare generație de copii din ultimele generații s-a ocupat cu colecționatul. Bunicul meu îmi spunea că el colecționa timbre. Pe mine timbrele nu m-au atras, dar colecționam surprize de la guma de mestecat. În paralel, ai mei colecționau (pentru mine) surprize de la ouă de ciocolată. Țin minte că la un moment dat au cumpărat efectiv o plasă de astfel de surprize. Cred că ștrumfi erau, nu mai țin minte exact.

Colecționatul ăsta e mai mult decât să ai un număr de produse la final. Un clasor plin de timbre, o plasă de surprize, un caiet cu abțibilduri. Colecționatul e un bun prilej pentru negociere. Pentru persuasine. Pentru dezamăgire. Pentru bucurie. Pentru încredere în sine. Pe care copiii le ratează complet atunci când părinții preiau frâiele negocierii cu alți părinți.

Știu, avem intențiile cele mai bune. Vrem să-i păzim pe copii de orice tristețe, de orice frică, de orice dezamăgire. E infinit mai simplu să pun o postare pe grupul de facebook al cartierului și să-i fac copilului rost de cele 4 cartonașe care-i mai lipsesc în loc să stau lângă el când e supărat/trist/dezamăgit că n-are toată colecția. Sau să fiu acolo lângă el când îmi povestește că prietena cea mai bună n-a vrut în niciun fel să-i dea figurina lipsă, oricât ar fi negociat cu ea. Să stau acolo cu frustrarea copilului. Mai bine să dispară.

Dar hai să vă zic ceva. Să simți frustrare în viața ta de om e inevitabil. Știu, îi protejăm acum și nu mai ajung să o simtă. Le facem pe plac, ne dăm peste cap să primească ce-și doresc, evităm să le spunem NU, evităm să punem o limită, îi distragem atenția, facem tot ce știm noi. Copilul nu e pus în fața frustrării. Iar când o s-o întâmpine, n-o să știe ce să facă și de unde să o ia.

Ce-o să se întâmple atunci când copilul nu știe cum să-și trăiască frustrarea? Când atunci când era mic oamenii erau speriați de ea, așa că l-au ținut departe? Cum o să-i fie să o simtă printre străini? În lumea mare? Fără să aibă antrenamentul de acasă? Fără să aibă exemplul de liniștire pe care doar mama/tata/bunica il pot da?

Copilul învață să se liniștească singur în funcție de cum i-au liniștit ceilalți. Dacă ceilalți l-au ținut în brațe în timp ce-și trăiau frustrarea, știind că ea vine și trece ca orice altă senzație (ca frigul, de exemplu), va ști și copilul cum să stea cu ceea ce simte fără să se simtă în pericol, vinovat, rușinat. Dacă nu a primit asta, nu va ști ce să facă.

OK, articolul a pornit de la ideea legată de negocierile pe care le fac părinții în numele copiilor. Dar nu e despre asta. E despre a normaliza emoțiile, inclusiv frustrarea și de a antrena copilul pentru lumea largă.

Iată trei instrumente pe care le poți pune în ghiozdanul emoțional al copilului, ca să-și poată gestiona frustrarea într-un mod constructiv pentru el și pentru ceilalți:

1. Flexibilitate

Lucrurile nu se vor întâmpla mereu așa cum își dorește copilul. S-ar putea ca la masă să stea lângă cineva de care nu-i place. S-ar putea ca în tabără să fie prea scorțoase așternuturile. S-ar putea ca la petrecere să se servească pizza, iar lui asta nu-i place. Ce face copilul în situațiile astea? Se supra-adaptează și mănâncă pizza, chiar dacă nu-i place? Se înfurie și i se pare justificat să trântească pizza pe jos, pentru că lui nu-i place? Sau găsește o cale de mijloc, un compromis? Iar asta putem antrena în copiii noștri nu dând toate obstacolele din calea lor, ci căutând cu ei soluții atunci când e cazul. Citind despre asta. Și fiind și noi un exemplu pentru ei.

2. Apartenența la grup

E minunat să-i învățăm pe copii despre individualitate. Despre cum sunt ei niște indivizi de sine stătători, în drumul lor care e despre a-și găsi autonomia. E minunat să le spunem că e OK să le placă ce le place, că sunt OK așa cum sunt, că e OK să spună ”Nu”. Și e important să le povestim și despre comunitate, despre cum să faci nu doar să primești de la un grup, ci și să oferi. Că e OK să faci câteodată ceea ce nu-ți place, dacă ceilalți așa vor, atâta timp cât asta nu contravine cu sentimentul tău de OK despre tine. Că e OK să-ți păstrezi individualitatea ta în timp ce te integrezi într-un grup care nu e identic cu tine. Că poți învăța de la ceilalți.

3. Introspecție

Poate că sună SF ca un copil să știe ce-i aia o introspecție, dar cred că asta e așa doar pentru că noi n-am învățat așa ceva când eram mici. Nu e nimic complicat aici, nu e nimic ciudat. E despre a face un pas în spate și a te gândi la tine și la acțiunile tale. De ce mi-a venit să reacționez așa? Ce am simțit atunci? Când am mai simțit asta? Ce s-a întâmplat după ce am reacționat astfel? Mi-am rezolvat problema așa? Am păstrat relația cu celălalt? Ce am învățat de aici? Ce pot aplica și data viitoare? Ce vreau să schimb? Toate astea sunt niște întrebări pe care întâi le vom pune noi, părinții. Îi vom întreba pe copiii noștri mici toate aceste lucruri. La început nu vor ști cum să răspundă la toate, apoi își vor găsi răspunsurile, vor face corelări. Și, în final, se vor întreba singuri. Și ce e foarte tare, e că dacă ne învățăm să întrebăm asta copiii, s-ar putea să aplicăm și pe noi și să ajungem să ne cunoaștem mai bine.

 

3 cărți ușurele de vacanță

Vara anului 2019 nu mă mai așteaptă cu o vacanță la fel de lungă, dar stoc de cărți de vacanță tot mi-am făcut. Iar ca să vă ajut și pe voi să vă hotărâți ce puneți în bagajul vostru, vă dau 3 idei de cărți ușurele de vacanță.

Copiii și importanța alfabetizării digitale
Experiența noastră cu detectorul de gaz - nu foarte fericită