Săptămâna internațională a vaccinării
Copiii, față în față cu tehnologia

 

Dragi scriitori și ilustratori de cărți de copii,

Acum 2 ani aveam o fetiță de 4 ani (acum am o fetiță de 6 ani), căreia îi plăcea mult să bucătărească. Îi plăceau ei mai multe, dar cele mai multe lucruri prefera să le facă singură. Mă rog, în limbaj nițel mai elevat, aș putea spune că îi plăcea să le facă în mod autonom.

A învățat rapid să folosească aparatele din casă, adică pe la 2 ani ne făcea cafea, apoi își prăjea pâine, ba chiar acum ar putea să gătească la multicooker sau la slowcooker dacă ar fi nevoie. Reținuse pașii pe care îi avea de urmat și făcea totul întocmai.

Doar de gătit nu reușea deloc, pentru că nu știa să citească și nu putea urmări rețetele, nici chiar pe cele din cărțile de copii (care sunt, de fapt, rețete tot pentru părinți). Dar, nu m-am lăsat. Domne, copilul vrea să gătească autonom, hai să-l ajutăm. Așa că m-a apucat creatul. Bine, pentru că sunt o desenatoare nu foarte pricepută, deci extrem de lentă, până am reușit eu să adun desenele pentru rețete, a dispărut interesul. În fine, poate inspir vreun scriitor sau ilustrator de cărți de copii, cam așa ceva căutam:

Ei, deci nu vă pot ajuta prea mult cu atingerea autonomiei în ale bucătăriei cu copiii, dar am alte idei pe care aș vrea să vi le împărtășesc. Poate vă sunt utile.

1. Mici rutine

În funcție de vârsta copilului, îi puteți introduce în viața de zi cu zi mici rutine pe care să le poată urmări singur-singurel. Să vă dau exemplu de la noi de-acasă, ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer.
Vinerea e zi de curățenie în camera lor. După ce vin de la grădiniță mănâncă ceva, își trag sufletul și-apoi se apucă de treabă. Am stabilit de comun acord că-i camera lor, deci treaba lor să țină curățenia. Sigur, n-am început direct cu asta, ci cu alte lucruri mărunte, care țin de casă și de responsabilitatea lor aici. Un copil responsabil cu hârtia igienică (să avem mereu la baie), un copil responsabil să fie prosop la bucătărie, amândoi copiii responsabili să-și ducă farfuria la bucătărie după ce mănâncă, amândoi copiii își strâng jucăriile după ce termină cu ele (aici am cam fost împotriva vântului, cam singura care respecta regula asta :))) Încet-încet rutinele astea s-au înmulțit, ca multe bucățele mici, iar distanța dintre ele a tot scăzut, până s-au transformat într-o singură rutină mai complexă: camera lor, responsabilitatea lor, o dată pe săptămână e necesar să-și facă ei curățenie acolo.

Prima dată am făcut împreună. Le-am explicat pașii pe care îi urmez eu și de ce. Întâi strângem toate lucrurile împrăștiate, pentru că nu putem face curățenie dacă n-avem pe unde și scoatem covorul afară din cameră. Apoi deschidem geamul și aspirăm bine peste tot. Am insistat să explic ce înseamnă ”peste tot”. Adică, și sub paturi, și după ușă, și după perdea. Următorul pas e să ștergem praful de pe mobilă. Au adăugat că vor să șteargă mobila cu totul, inclusiv ușa. Perfect. Avem o ușă super curată la camera lor. Până la nivelul la care ajunge Fip :)). La final rămâne spălatul pe jos.

A doua oară au făcut ei, iar eu am stat și am coordonat acțiunea. Nu reținuseră chiar toți pașii, dar s-au descurcat bine.

De a treia dată au făcut singuri. Ba chiar Ema a decis să scuture așternuturile bine de tot și covorul la fel, pe geam. E o treabă serioasă, pe care ei o fac foarte bine. Chiar nu mai e nevoie să mă duc să mai strâng după ei. Ce e important e să aibă și materiale cu care să poată lucra. Nu le dau aspiratorul mare, ci pe cel cu picior. Nu le dau nici găleata cu mopul, ci mopul cu pulverizator. Și nici sticle cu clor sau alte substanțe periculoase.

2. Încredere că pot gândi singuri

Aici e un capitol puțin tricky. Ok, le ofer încredere să gândească singuri pentru ei, dar câteodată nu cunosc toate detaliile problemei. Zilele trecute Ema a vrut să iasă în rochiță de satin afară. Iar afară ploua și erau 7 grade. Întâi și-ntâi am avut încredere în ea și i-am spus că mie mi se pare frig și că nu cred că o să-i fie bine așa. Ea a insistat, s-a supărat că n-o las să plece așa, dar și eu am plusat că vreau s-o știu sănătoasă și i-am dat o jachetă mai subțire.

Ulterior am avut discuția asta în mașină:

Aseară mă gândeam cum altfel aș fi putut face ca să gândească ea cu capul ei pentru ea însăși. Și mi-am dat seama. Când mergeam pe stradă și începuse și vântul puțin, s-a plâns singură de frig și s-a gândit că bine i-ar mai fi prins o pereche de pantaloni pe ea. Exact cum ziceam mai sus. Ea nu cunoștea toate datele problemei. A ieșit afară din casă și s-a urcat direct în mașină. N-avea cum să-și dea seama de cât de frig este, de fapt. Mi s-a tot întâmplat și mie în primăvara asta. Atât de tare într-o zi, încât m-am dus și mi-am cumpărat un pulovăr de lână, ca să nu mai îngheț.

Data viitoare o să-i ofer practic toate datele problemei. ”Ia ieși tu afară așa cum ești și stai 3 minute în fața casei. Apoi decide cum vrei să te îmbraci”.

 

Să-i învățăm să-și folosească mintea, gândirea critică, este (din punctul meu de vedere) unul din cele mai importante instrumente pe care le putem oferi copiilor. Aici am mai scris despre asta: Cum să dezvoltăm gândirea critică la copii noștri (cu ajutorul vacilor)

3. Joacă liberă

E incredibil câte pot învăța copiii atunci când sunt lăsați să se joace ce și cum vor ei. Sigur, viața lor are nevoie și de structură, și de a pune în cuvinte de adult ce învață ei în joaca liberă, ca să poată face apoi asocieri, însă… În jocul lor liber învață să interacționeze (chiar dacă nu reușesc din prima așa cum se așteaptă adulții de la ei), învață socializare, intimitate (pare de speriat cuvântul ăsta, dar nu vorbesc despre intimitate sexuală cum înțeleg mulți adulți când citesc cuvântul, ci de spațiul de relație autentică cu celălalt copil), învață despre tipuri de oameni și de comportamente, învață să vorbească, să asculte, să ceară, să ofere, matematică, fizică, logică, de toate.

În societatea în care ne creștem copiii au prea puțină interacțiune liberă, separată de instrucțiunile adulților. Sunt puține ocaziile în care ei sunt singuri și interacționează pe cont propriu, fără să fie lângă o mamă, o bunică, o educatoare, care să le spună ce să facă. Copiii au nevoie să-și stabilească ierarhii, să interacționeze cum știu ei că e mai bine pentru ei, să rănească și să fie răniți (știu, probabil s-a zburlit părul pe voi să citiți asta. Și pe mine s-o scriu, dar asta e adevărul. Într-o bulă de sticlă nu vor învăța despre emoții autentice).

Sigur, nu militez acum pentru a abandona copilul, ci de a-i oferi spațiu să fie doar el, nu el cu extensia noastră sau el ca extensie a noastră.

Săptămâna internațională a vaccinării
Copiii, față în față cu tehnologia