Camera copilului – Spațiul fluid, care cere mai mereu modificări

Țin minte că în primul articol pe care l-am scris despre spațiile din casă destinate copiilor am spus cât de importantă e flexibilitatea părintelui în proces. Și să urmărească interesele copilului atunci când aranjează, structurează, decorează. Drept urmare, spațiile din casa noastră destinate copiilor au fost extrem de fluide și modificate foarte des.

Am pornit de la spațiul sufrageriei, unde aveam o cutie cu jucării, o salteluță de pus pe jos și o piscină cu bile, pe vremea când era Ema mică. Nu avea camera ei, că nici nu-i trebuia. Și nici multe jucării nu avea, că nici alea nu-i trebuiau. Când o puneam la somn, toate jucăriile ajungeau în cutie, iar cutia lângă canapea.

Apoi a mai crescut. A apărut camera ei, au apărut rafturile, din care își lua singură jucăriile, locul pentru cărți, cutia cu plușuri. În continuare nu avea multe jucării, pentru că nu-i trebuiau. Făceam în fiecare seară ordine înainte de somn, ca să primim dimineața în ordine mentală și fizică și să încheiem cumva, ritualic, ziua. Strângeam noi, părinții, mai participa și ea. Plus că aveam regula (EU aveam regula :)) Ta-su nu prea): După ce nu mai lucrăm cu un material, îl punem la loc.

Au apărut și rafturile din sufragerie și măsuța cu scaune, care și-a găsit cel mai bine locul în dreptul geamului.

Apoi, când eram foarte gravidă, ne-am mutat. I-am luat pat (înainte dormea pe salteluță) și rafturi mai multe. Jucăriile se înmulțiseră. Și, pentru că aveam casă cu living la parter și camera ei sus, era evident că n-o să petreacă prea mult timp singură în cameră, departe de noi. Așa că spațiul de joacă s-a mutat jos. Inițial lângă geamurile camerei, ca să aibă multă lumină naturală. Spațiul era frumos delimitat, avea, în continuare, rafturi pentru jucării și cărți, iar în cameră doar câteva jucării.

După ce am născut, am construit terasă acoperită în curte și iaca, nu mai intra prea mult soare pe geamurile camerei. Am mutat locul de joacă sub scară, unde lucrurile erau mai distractive. Au apărut și jucăriile lui frati-su. Sufrageria se aglomera din ce în ce mai mult.

Când a mai crescut și Fip, le-am făcut camera lor. Cameră cu paturi supraetajate, cu dulapuri cu uși pentru jucăriile lor și bibliotecă pentru cantitatea exagerată de cărți (mi-o asum ca o problemă personală și pot trăi cu ea, pentru că-mi aduce bucurie să văd rafturi întregi pline cu cărți). Am mutat aproape toate jucăriile sus. Apoi, le-am dus pe toate, pe toate.

Am coabitat bine cu patul supraetajat o vreme. Ema dormea sus, Fip dormea jos. La început Ema dormea sus cu V, iar Fip dormea jos cu mine. Apoi Ema a decis să doarmă singură, iar V a plecat din aranjament. Din păcate nu am decât o singură poză cu patul ăsta (deși l-am avut în casă 2 ani și jumătate) și nu e una bună, pentru că ulterior, scara aia din stânga a primit și o balustradă, de care să se țină atunci când urcă.

A dormit așa mai bine de doi ani, până astă vară, când a hotărât că vrea să doarmă cu Fip. Fip voia să doarmă și cu mine, și, desigur, nu încăpeam toți trei pe o saltea lată de 90 cm. Așa că am întins o saltea mare pe jos și am dormit acolo (provizoriu, credeam eu).

Pentru că provizoriul ăsta dura foarte mult, iar ei nu mai aveau loc de nimic în cameră, am dezasamblat patul pentru 3 luni și am păstrat doar salteaua. 3 luni s-au transformat în ”până intru la școală”, apoi în ”să știi că mie îmi e frică să mai dorm acolo sus și nu mai vreau deloc patul”. N-am reușit să descopăr de unde frica, sau ce e ea, de fapt. Însă am ales să nu insist, somnul fiind oricum un domeniu sensibil (nu doar la copii). E esențial să te simți în siguranță în locul în care dormi. Așa că am fost de acord să scoatem patul la vânzare și să-l înlocuim cu altceva.

Și am ajuns la nivelul următor, în care le-am luat copiilor două paturi mici, de dimensiunea lor, pe care le-am pus frumușel în cameră. Vai, ce le-a mai plăcut de paturile lor. Acum dorm acolo, fiecare în patul lui, iar eu la picioarele lui Filip, mângânindu-l pe gleznă ca s-adoarmă.

Însă ne așteaptă o nouă schimbare, pentru că, în curând, va fi nevoie de un birou de copii pentru viitoarea proaspătă școlăriță și de un scaun confortabil. Apoi, peste încă ceva vreme, de încă un scaun și încă un birou. Și-apoi, la un moment dat, probabil că vor dori să nu mai împartă aceeași cameră. Și-atunci vom modifica din nou.

Deci, din punctul meu de vedere, camera copiilor e un proces continuu, și nu un rezultat finit. Fluid, în funcție de nevoile lor. Însă, din toate experiențele astea am învățat ceva:

1. Importanța pieselor modulare

În decursul timpului am avut multe piese de mobilier modulare și foarte versatile, pe care le-am plimbat și aranjat și re-aranjat prin casă după cum a fost nevoie. Un raft gen Kallax e și un bun separator de cameră, pentru când și dacă o fi nevoie, ca să aibă fiecare un pic de intimitate.

2. Patul supraetajat de 3 persoane

Dacă ar fi să o iau de la capăt cu patul supraetajat, aș lua un pat supraetajat de 3 persoane, adică mai lat jos, în care să încapă amândoi copiii (și, eventual, și eu). Pentru că mai e o problemă cu patul ăsta: când le rămân prietenii peste noapte, e greu cu organizarea. Nu toți copiii vor să doarmă sus, unii vor să doarmă cu amândoi, sau vin și ei cu frații. L-am folosit așa cândva, când s-au înghesuit 3 copii în patul de jos, iar al patrulea a dormit cu mine (Fip, căci era micuț tare atunci). Dar nu vreau să mă gândesc cât au fost de înghesuiți. Practic, așa cum s-au culcat seara, așa s-au trezit și dimineața, pentru că n-au avut loc unul de celălalt să se întoarcă de pe o parte pe alta :))

3. Dulapuri separate

A fost o idee foarte bună să aibă hainele puse în dulapuri separate. Și să aibă, în general, și spații de depozitare care să nu fie la comun. Fiecare cu personalitatea lui, cu aranjamentul lui în dulap, fiecare după sufletul lui. 🙂

La voi cum decurg ostilitățile?