Cum am căzut și cum m-am ridicat
Mi-e frică să nu-mi pierd amintirile
... unui freelancer specific: EU!

Soțul meu e foarte inteligent și intuitiv. Când a împlinit Ema un an, m-a întrebat foarte clar:

– Ce faci când se termină concediul de creștere a copilului? Te mai întorci la birou sau nu?

M-am uitat așa luuuuuung la el și nu mi-a venit să cred ce întrebare îmi pusese. Cum să nu mă mai întorc la birou? Ce întrebare e asta? Cum să existe varianta asta? Păi ce-o să fac? O să stau acasă? Nu pot să stau acasă. O să înnebunesc să nu fac altceva decât… să stau acasă… Vreau muncă, vreau contact social, vreau să-mi pun mintea la contribuție. Nu, nu mă ajută rețete de banana bread. Vreau mai mult.

– OK, atunci poate o să decizi să faci altceva. Să începi un business, ceva. Nu știu ce-ți trece prin gând, dar aș vrea să știu ce vrei să faci, ca să vedem cum ne organizăm.

Hait! Business? Eu? Niciodată. Nu. Eu sunt omul ăla care are nevoie de siguranța financiară pe care ți-o dă un salariu fix. Și omul ăla care n-are nevoie de responsabilități în plus, decât de bucățica lui. O am pe aia și o fac bine, dacă e. Dar să fie un șef, o echipă, ceva care să se ocupe de restul. Proceduri, vă rog frumos, standarde. Chestii de genul ăsta. Nu. Nu sunt omul care să facă business, să se ducă la stat cu acte, să aibă de făcut contabilitate, sau mai știu eu ce. Făcusem cândva traduceri pe cont propriu și mi se păruse prea mare bătaia de cap, de la găsit clienți, la făcut munca propriu-zisă, la responsabilitățile față de stat. Mai comod la căldurică, muncă multă de corporatistă, dar fără griji.

Așa ziceam eu acum 5 ani. Între timp, încet-încet, am ajuns la gândurile lui V. Nu m-am mai întors la birou (deși am avut pornirea asta de multe ori), ci am început să construiesc puțin câte puțin. M-am folosit de cei 4 ani de stat acasă plătiți (puțin) ca să acumulez informație, de la care să pot porni. Am tras aer în piept, am făcut calcule într-o seară la bucătărie, după ce se culcaseră copiii, eu am vorbit, el a auzit, a vorbit și el, am auzit și eu. Am tras linie și am stabilit ce putem și ce nu putem susține.

Și-am început, cătinel-cătinel, să fac treabă și tot cătinel-cătinel să-mi dau seama că lucrurile nu-s nici roz, nici negre, ci că există perioade mai bune și perioade mai puțin bune, însă ce e foarte important e că abia aștept să mă apuc de treabă cam în fiecare zi.

Avantajele și dezavantajele unui freelancer

Programul

Unul din motivele pentru care nu am vrut să mă mai întorc în corporație a fost și este programul de lucru. În anii mei de lucru nu mi-am pus niciodată problema că ora 2 la prânz ar putea vreodată, în viața asta, să mă mai prindă pe o bancă, sub niște castani, în bătaia blândă a soarelui de toamnă. Sau că mă pot plimba în miezul zilei prin centrul orașului, pentru că am nevoie de mai multe experiențe urbane.

Apoi, odată cu copiii, mi-am dat seama că nu-i suficient pentru mine (și nici pentru ei, desigur) să petrecem 3 ore pe zi împreună și că-mi doresc să avem mai mult timp. Îmi aminteam și de mamele din echipele în care lucrasem și cât de important era pentru ele să plece la o anumită oră, ca să-și poată lua copiii de la grădiniță și mi-am dat seama că, dacă ar fi să mă întorc înapoi în corporație, n-aș putea să am și evoluție în carieră, dar și program scurt, ca să pot petrece timp cu copiii. De undeva trebuia să tai. Și nu mă puteam decide de unde.

Un alt motiv a fost lipsa de suport. Dacă într-o dimineață unul dintre copii se trezește cu febră, nu am o soluție pentru asta. Una din bunici e bolnavă, cealaltă e departe. Ce fac eu cu copilul?

Pe de altă parte, o experiență de săptămâna trecută mi-a demonstrat cât de iluzorie e flexibilitatea asta a programului, pentru că nu sunt disponibilă oricând și oricum în zile cu febră, vomă, muci. Că în corporație poate mai puteam s-o dau la întors pentru o zi de vineri cu copil răcit (lucram de acasă, luam copilul cu mine sau îmi luam o zi de concediu), pentru că aveam back-up. Însă, în lucrul direct cu oamenii, asta e mult mai greu, pentru că nu-i back-up, pentru că e o relație stabilită acolo, pentru că le strici și oamenilor programul, pentru că nu mai arăți o conduită adecvată, pentru că ajungi să nu mai pari de încredere.

La fel de iluzorie e și plimbarea prin centru și statul la soare pe o bancă, lucruri pe care le puteam face la începutul freelancingului meu, când munca era mai mult online. Ba chiar atunci soțul meu, care mă susține în direcția asta cât poate de mult, mi-a luat cadou de ziua mea un laptop ușor și pe care să-l țină mult bateria (un macbook), ca să pot chiar lucra de oriunde îmi venea mie. Înainte avusesem un laptop ASUS, care avea o autonomie a bateriei de doar câteva ore (nu vreo 8, cum are laptopul meu de acum) și care era destul de dificil de cărat pentru că era mai mare și mai greu (pe de altă parte, și ecranul era mai mare… acum am nevoie de monitor separat, pentru că simt nevoia de un ecran mai mare atunci când fac editare foto sau video pentru blog)

Dar, acum… Acum lucrurile stau altfel. Acum lucrez mai puțin online și mai mult în ședințe directe cu clientele (1 la 1 sau grupuri de dezvoltare personală), destul de mult fizic și mai puțin online… Și s-a cam dus flexibilitatea mea.

A rămas, însă, flexibilitatea orei de la care nu mai vreau/pot să lucrez nici în ruptul capului. Drept urmare, miercurea pot lua copiii de la 3 și, ca să merg cu Ema la gimnastică, sunt zile în care îmi pot elibera calendarul de tot din timp (nu-mi planific nicio ședință pentru ziua respectivă) și chiulim cu toții și mergem la film sau la therme sau unde mai vor copiii.

Spațiul de lucru

Avantajul unui freelancer e că poate decide de unde anume vrea să lucreze. Când lucram mult online, o făceam de acasă, sau din biroul pe care îl împărțeam cu o prietenă, ca să nu ne mai cânte cucii de singurătate. Apoi, când am început să lucrez mult direct cu clientele, mi-am căutat un spațiu, care să îndeplinească unele criterii pe care le aveam. Să fie cât de cât aproape, să-mi placă spațiul, să fie curat și să arate bine, să îl închiriez de la o persoană cu care să am totuși ceva în comun (relațiile de lucru sunt foarte importante pentru mine, după cum v-ați dat seama), să fie în zone accesibile și pentru clienți și pentru mine, etc.

Când lucram în corporație, ăla era locul, acolo mergeam și lucram, fie că îmi plăcea sau nu (zona, spațiul, orice).

Pe de altă parte, ăsta poate fi și un dezavantaj. De exemplu, poți rămâne ușor fără spațiul respectiv, dacă el se închide, sau persoana respectivă nu-l mai închiriază. Am pățit-o fix la începutul anului și a fost ușor dramatic.

Apoi intervine și presiunea, costurile și-așa mai departe. În corporație îmi luam badge-ul, dădeam cu el la intrare, mergeam la biroul meu și mă așezam. Nu mă ocupam eu de negocierea costurilor pentru birou, nu mă interesa nimic de genul ăsta. Acum, când caut, în continuare, spațiul perfect pentru mine, am mare nevoie să mă uit și la localizarea lui, dar și la bani.

Impactul financiar

Sunt super lunile alea în care încasările depășesc media sau pragul minim estimat de mine. Lunile aglomerate, care mă prind cu cafeaua în ceașcă după ce adorm copiii, lunile în care am cliente și seara la 11, lunile cu proiecte mai mari, lunile cu ateliere multe, conferințe. În corporație n-aveam bonusuri, ci salariu fix. Intra pe card pe 22 și ăia erau.

Dar au fost rele tare lunile alea în care abia reușeam să-mi plătesc facturile. Lunile de la început, când am mers pe 0. Da, stăteam în soare, pe banca din parc, dar soarele ăla era bani pierduți. La fel și-acum. Orice zi nelucrată, e o zi neplătită. Orice concediu, e neplătit. Nu-mi pot lua concediu medical, nici pentru mine, nici pentru copii. Dramatic spus, nu muncesc, nu mănânc.

Însă, una peste alta, aș face la fel dacă ar fi să o iau de la capăt. Corporația a fost o școală bună de structurare și standardizare pentru mine. A fost ”școala” pe care n-am făcut-o la școală, ancorată în realitate, pragmatică și palpabilă. Iar acum pot aplica de acolo ce mi se potrivește și pot arunca la coș ce nu mi se potrivește. Și pot plusa cu valoarea pe care încerc s-o aduc la nivel micro, ce sper eu că va crește, tot încet-încet, și va influența mult în jur.

Cred că fiecare comportament, atitudine, gând schimbate pe scaunul roșu din cabinet are puterea de a-i influența pe cei din jur. Fiecare dialog asertiv, are puterea de a atrage după sine alte dialoguri asertive. Fiecare gest de compasiune, trezește alt gest de compasiune. Fiecare cuvânt blând pe care mi-l spun mie, se transformă într-un cuvânt blând pe care i-l spun și altcuiva.

Sau, cum am scris astăzi pe Facebook, ”Acceptă-te tu și lumea se va schimba cu tine”.

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Belgia – O țară tare frumoasă

Luna care tocmai s-a încheiat am lucrat o astfel de săptămână din Bruxelles, un oraș pe care nu-l văzusem până atunci. Zi de lucru normală de dimineață până după amiaza pe la 3-4, apoi țup în autobuz și la plimbare prin oraș.

Cum am căzut și cum m-am ridicat
Mi-e frică să nu-mi pierd amintirile