Mi-e frică să nu-mi pierd amintirile

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre pozele și filmulețele pe care le avem cu copiii. Care sunt niște comori fără de preț, amintiri ce nu pot fi înlocuite cu nimic. Vorba reclamei, pentru orice altceva există nu știu ce card de credit.

Mama e tristă și acum (sau poate mai ales acum) că pozele din prima parte a vieții mele au dispărut. Există o poză cu mama însărcinată, pe patul de spital. Apoi poze cu mine la 7-8 luni. Ca și când până atunci n-aș fi existat.

Cele mai frumoase poze cu copiii

Noi avem poze cu copiii de la toate vârstele. Și de când erau mici, și de când erau mari. Cu Ema am niște poze frumoase, făcute de V. în maternitate. Poze oarecum artistice. Eram la primul copil și-aveam timp de sesiuni foto.

Cu Fip nu am astfel de poze, pentru că atunci a început împărțirea noastră. Eu cu copilul mic, V. cu copilul mare. Copilul mare era cu febră, copilul mic era după trauma nașterii. Pe mine mă traumatizau ambele evenimente (și nașterea dificilă și faptul că lăsasem copil de 2 ani cu febră 40 acasă, fără să-i pot fi aproape). Așa că nu ne-a ars de sesiuni foto. Însă, la Fip am poză cu el în primele lui secunde de viață, poză făcută de medicul anestezist, o femeie minunată, care a pus mâna pe telefon imediat ce am atins pentru prima dată copilul ăsta al meu mic (care s-a făcut și el mare între timp) și ne-a păstrat așa pentru eternitate. O poză care va rămâne și-atunci când noi nu vom mai fi.

Mă întreb de ceva vreme cât e de înțelept să păstrăm pozele în format digital. Pe hardul laptopului, pe-un hard extern, pe-un stick. Nu-i mare lucru să intru pe un site de componente pc second hand și să-mi mai cumpăr 2 harduri externe (și-așa mă gândeam să-mi iau un monitor sh pentru mine, pentru că mi se pare că nu merită investiția într-un monitor nou; dacă ați experimentat, să-mi ziceți și mie dacă e ok să nu-l iau nou), pe care să stochez pozele, ca să fiu sigură că dacă îmi crapă laptopul și contul de cloud, unde le am, ele nu se pierd. Asta nu e greu. Dar, mă gândesc la altceva.

Tendințe și evoluție

În casa noastră există două laptopuri. Unul al meu și unul al lui V. Niciunul dintre ele nu are CD-ROM. Mai am poze vechi pe CD-uri și nu le pot vedea decât dacă împrumut un laptop de la un prieten sau dacă îmi cumpăr un CD-ROM extern. N-ar fi greu, dar tendința e ca CD-urile să dispară. Am avut un mic șoc atunci când m-am urcat pentru prima dată în mașina lui V, care n-are CD-player. Are touchscreen și slot pentru usb, se conectează prin bluetooth la telefon, stă singură între benzile de pe stradă și frânează singură dacă te apropii prea tare de un obstacol, adică problema nu e de nivelul de echipare. Ci de tendință.

Apoi, mă uitam la noile laptopuri de la Apple. Care nu mai au slot USB. Sigur, există un adaptor și îl poți folosi. Dar, din nou… tendințe.

Și-atunci mă gândesc la poze. Cât va mai dura până când formatul lor nu va mai fi compatibil cu programele și sistemele pe care le folosim? Știu, pare SF, acum, când toată lumea folosește telefonul pentru a face poze pe care acum câțiva ani nu le făceam nici cu camere profesionale. Însă, întrebarea rămâne. N-avem niciun fel de control asupra evoluției digitale. Dacă peste 25 de ani n-o să mai am cum să deschid poza cu Fip în sala de naștere?

O fi bună soluția mea?

Am început să scot pozele și să le pun în albume. Am început să fac câte un album cu noi și copiii (mai mult cu copiii, adevărat) în fiecare an, unde să păstrăm amintirile astea vii și colorate. Și cu ce bucurie ne uităm pe ele… Parcă mă simt un pic mai bine să știu că ele există și fizic.

Voi cum faceți cu pozele voastre? Aveți alte idei?