Cum îți dezvolți creierul mergând pe bicicletă
Un băiețel și pasiunea lui: tortul

Nu am avut nervi să ascult ieri discuția despre educație cu vechea-noua ministră a educației, doamna Ecaterina Andronescu, dar azi m-a ros curiozitatea și am căutat frânturi. Sau, poate nu curiozitatea, cât, mai degrabă ”defectul meseriei”. M-am oprit asupra ideii care am văzut apoi că a tot circulat și în spațiul virtual. Ideea legată de posibilitatea repetării clasei în ciclul primar. Vă las mai jos discuția din cadrul emisiunii de ieri, 20 ianuarie 2019

40% dintre școlari sunt analfabeți funcționali

Doamna Ministru spune ceva cu care sunt și eu de acord. Un număr foarte mare de elevi ajunge în clasele terminale (sau chiar termină școala), cu un bagaj de cunoștințe foarte, foarte mic. De altfel, un studiu de anul trecut spune că 40% dintre școlari sunt analfabeți funcționali. Dacă adăugăm analfabetismul funcțional la rata mare a abandonului școlar de 18%, putem înțelege cam cât de performant sistemul educațional din România anului 2019. Așa că, da. Doamna Ecaterina Andronescu are dreptate să privească asupra acestei probleme cu multă îngrijorare și să înceapă să găsească soluții care să scadă aceste procentaje.

Sistemul care întreține analfabetismul

Problema este de abordare. Școala românească s-a schimbat foarte puțin în decursul celor mulți ani, cu câteva excepții. Materia a devenit și mai stufoasă decât era după revoluție, presiunea pe copii a crescut și ea. Avem, în continuare, o abordare centrată pe profesor și manual și, doar cu mici excepții, centrată pe copil. Un mare procent de cadre didactice încă mai crede că responsabilitatea școlii se referă doar la a transmite copilului cunoștințe, nu și să-l susțină în dezvoltarea lui socio-emoțională, în timp ce abordarea holistică a subiectelor pare o glumă, câteodată.

În timp ce studiile se pare că tot subliniază ideea că un copil are nevoie de mai mult timp liber de joacă decât de școală, în timp ce în țările cu rate mult mai scăzute ale analfabetismului funcțional și abandonului școlar, despre care spuneam mai sus, temele pentru acasă au dispărut (sau durează extrem de puțin), numărul de ore petrecut la școală a scăzut și el, iar copiii sunt încurajați să se joace, la noi lucrurile se întâmplă exact pe dos. Mi se pare foarte greu de înțeles cum de perpetuăm metodele care, în mod evident, nu funcționează, în loc să schimbăm registrul și să vedem ce rezultate avem. Bunica mea avea o vorbă (avea multe vorbe, dar asta se potrivește la fix aici): ”Tai, tai din materialul ăsta, și tot puțin rămâne”. Cam așa.

Auzind despre ideea de a reveni la metoda repetenției în ciclul primar, mi-am adus aminte de toate studiile pe care le-am citit pe tema asta. Apoi am căutat să văd ce mai spune literatura de specialitate, gândindu-mă că doamna Andronescu și echipa ei s-o baza pe ceva revoluționar, ce n-am apucat eu să citesc în ultima vreme. Nu am descoperit nimic revoluționar.

Legătura dintre repetenția în ciclul primar și abandonul școlar

Dacă spuneam mai sus că și rata abandonului școlar e, din punctul meu de vedere, o mare problemă a sistemului educațional din România, aș vrea să vă spun că există o mare legătură între una și alta. Un studiu realizat de 784 de copii, desfășurat pe 14 ani, cu tema efectelor repetenției în clasele 1-5 asupra absolvirii liceului zice că repetenția în clasele mici se corelează cu abandonul școlar de mai târziu.

Repetenția nu ajută elevul în demersul academic

Un alt studiu, efectuat de Ph. D. Jim Squires duce mai departe ideea și trage concluzia că, din punct de vedere academic, pe termen scurt un copil care repetă o clasă nu prezintă îmbunătățiri considerabile și că mulți dintre copiii repetenți se lovesc de aceleași dificultăți academice în continuare.

Pe termen lung, puținele rezultate constatate pe termen scurt se disipă, iar (foarte îngrijorător, din punctul meu de vedere), 20-30% dintre copiii rămași repetenți vor renunța la școală până la finalul liceului. Din păcate, studiul nu a fost efectuat pe România, unde rata abandonului școlar e oricum crescută.

Repetenția în ciclul primar este asociată cu munca în servicii prost plătite. 

Tot pe termen lung, copiii rămași repetenți în ciclul primar întâmpină dificultăți în comunicare, arte, citit, matematică. Un alt studiu confirmă și că elevii rămași repetenți în ciclul primar prezintă niveluri scăzute de cunoaștere a competenței proprii și niveluri scăzute de perseverență (Rierson & Connell, 1992)

Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor lăsați repetenți

Ce mi s-a părut, din nou, că doamna Andronescu și echipa ei nu au luat în seamă, e și partea emoțională a copiilor despre care vorbește cu atâta ușurință. Într-un alt studiu, copiii de școală primară pun repetenția în top cinci cele mai stresante evenimente ale vieților lor, după moartea unui părinte, certuri între părinți, a se pierde și a fi prinși la furat (Anderson, Jimerson & Whipple, 2005).

Adulți care au fost lăsați repetenți au povestit și ei despre cum au perceput ei această experiență. Cei mai mulți au menționat că s-au simțit rușinați pentru că erau cei mai mari din clasă, că s-au simțit ”proști”, că au fost tachinați de către colegi pentru că erau cei mai mari din clasă și cei mai ”proști”, că le-a fost la fel de greu să țină pasul cu colegii lor.

Și soluția?

Soluția pe care eu o găsesc la această problemă se adresează adulților. Învățătorului de la clasă, profesorilor cu care interacționează acest copil și părinților. Niciun copil echilibrat emoțional și dezvoltat cognitiv corespunzător vârstei sale nu are de ce să rămână repetent în ciclul primar, nici măcar luând în calcul materia stufoasă (și pe alocuri inutilă și grăbită inutil) din România.

Dacă se pune problema ca un copil să fie lăsat repetent în clasele 1-3 sau 1-4, situația lui nu este, cu siguranță, roz. Vorbim despre o dezadaptare la mediul școlar care vine dintr-o traumă, dintr-o tulburare, din abuz, din neglijență. Învățătorul, profesorul și părintele au obligația de a afla ce anume împiedică dezvoltarea armonioasă a copilului, conform cu natura lui.

Dacă este un abuz, el trebuie oprit, iar copilul trebuie să primească sprijinul de care are nevoie pentru a-și recăpăta energia vitală. Dacă este o traumă și ea trebuie lucrată pentru a ajuta copilul să se deblocheze. Dacă este o tulburare, ea trebuie diagnosticată și tratată corespunzător. Serviciile sociale trebuie să intervină atunci când este cazul. Oricum ar fi, soluția nu este repetarea clasei, ci schimbarea mediului copilului și susținerea lui pentru a crește.

Ce spune doamna Andronescu e atât de simplist, că parcă îmi vine să și râd (nu-mi vine, îmi vine să plâng, de fapt). Copilul nu-i o șaibă, care dacă n-a ieșit bine din linia de producție, e aruncată la gunoi sau trimisă înapoi la strung, s-o repare careva. Copilul nu-i nici un deux-piece, care trebuie trimis înapoi la croitoreasă, să-i mai pună două pense. Copilul e un miracol, o minune. Copilul e o flacără, iar datoria adulților din viața lui e să se asigure că flacăra nu se stinge. Să-l protejeze, să-l susțină, să-l împuternicească. Să nu-i pună în cârcă datorii care nu sunt ale lui.

Lecții pentru tabla înmulțirii

Hmmm… Stă, se gândește. În mașină e liniște. Fip ronțăie și el mai încet, parcă, din chipsurile de mere, curios să vadă cât face 3 x 3, ca să poată spune și el numărul cu o fracțiune de secundă după Ema, apoi să-i scoată ochii ”Vezi, Ema, ți-am zis eu că atâta face”.

Despre purificatorul de aer și ce face el

Aseară am ieșit în curte să-i servesc cățelului cina, când m-a lovit în față un aer tare și răcoros, ca de munte. Ploua torențial și era frig. Am închis ușa la loc, mi-am luat o jachetă pe mine și abia apoi am ieșit. Gata. Toamna nu mai e doar în gândurile mele. E...

Cum îți dezvolți creierul mergând pe bicicletă
Un băiețel și pasiunea lui: tortul