Podcast cu Diana (Episodul 4) – Ce este fericirea?
4 trăiri care mi-au hrănit dragonul . Sau dimineața în care m-am surprins pe mine însămi

Anul viitor pe vremea asta, copilul meu dintâi, denumit generic și ”Ema”, va începe școala. Sunt convinsă că procesul de adaptare al copilului (meu și nu numai) la școală începe cu mult timp înainte de începerea propriu-zisă a școlii și nu se încheie, practic, niciodată. 

În primul rând, în context sunt relevante amintirile (raționale, emoționale) despre școală ale părinților și celor apropiați de copil, iar asta se reflectă fie într-o stare de anxietate, fie într-o stare de liniște și calm. 

Eu am avut o experiență plăcută cu primele clase de școală. Nu car în bagajul meu emoțional evenimente traumatizante din perioada aceea, la fel cum nu car astfel de elemente destabilizatoare nici din perioada grădiniței. Pentru mine, grădinița și ciclul primar au fost o oază de spațiu de descoperire, de desfășurare, de bucurie. Atât educatoarea mea cât și învățătoarea mi-au fost aproape emoțional, un bun substitut pentru mama. A fost o experiență atât de bună, încât începutul vacanței de vară mă găsea mereu într-o cadă de lacrimi. 

Desigur, pot aduce alte traume ale mele în procesul adaptării la școală. Pot aduce rana respingerii, teama de neputință, repulsia mea față de orice idee de program, un strop de narcisisim, care zice că nicio școală nu-i suficient de bună pentru copilul meu și alte nesiguranțe. În perioada căutării școlii am început să le identific pe toate pe rând și am decis să le opresc din evoluția lor. Genul de gânduri pe care pur și simplu le-am stopat, deconectându-mă de mine și conectându-mă la copil și la situația copilului. Nu e despre mine și traumele mele aici. E despre copil. Traumele mele răsar și în alte contexte și le lucrez în terapie. Nu-i musai să fie fix pe subiectul ăsta, care nici măcar nu-i despre mine, ci despre copil. 

Așa că, deși am simțit că mă năpădesc la un moment dat temerile, am luat o pauză și mi-am chemat raționalul în discuție. E greu să nu cedezi propriei nesiguranțe, atunci când nu știi exact ce vrei. Când nu poți cuantifica ceea ce cauți. Am folosit una din strategiile alea pe care le folosim în mod nesănătos ca să fugim de emoții și m-am apucat de căutat în interiorul meu rațional. Cum vreau să fie școala? Ce să aibă? Ce nu? Ce pot tolera din postura mea de mamă responsabilă pentru dezvoltarea echilibrată a copilului? Ce tipuri de situații consider că pot fi prelucrate de către copil cu instrumentele pe care le are acum? Ce alte instrumente trebuie să-i dezvolt ca să le abordeze și pe celelalte? Ce anume nu pot accepta nici în ruptul capului în viața școlară (care include mai multe aspecte și o să vă spun mai jos despre ele) a copilului meu?

Odată încheiată lista, am ales școala care era cea mai apropiată de criteriile mele și am evitat capcana paradoxului alegerilor. Am evitat ”hai să mai văd încă o școală, poate o fi mai bună”. Și am încheiat povestea.

Ema abia așteaptă să înceapă școala. Știe cum arată pe dinăuntru (a vizitat-o și ea) și i-a lăsat o impresie foarte bună. E nerăbdătoare în ciuda tuturor poveștilor pe care le aude de la prietenele ei, care sunt deja la școală. Deși aude de teme, de calificative, de teste, de ”să n-o superi pe doamna” și despre a sta în bancă în liniște și cu mâinile la spate, tot nu se lasă înfrântă și așteaptă să afle multe lucruri noi. 

Din când în când îi povestesc evenimente din viața mea de școlar, ca să contracarez poveștile ”de speriat copiii” pe care i le spun prietenele ei și o asigur că școala pe care am ales-o încurajează echilibrul pe toate părțile. 

În contextul acesta, am descoperit un workshop al celor de la ISTT, și anume ”Vreau la școală”, un workshop de aproape o zi, susținut de Flori-Ana BuzilaMonica Lespezanu și Roxana Agafitei, în care a fost abordată problematica adaptării copilului la școală. Cum le urmăresc activ evenimentele și particip ori de câte ori am ocazia (pentru că îmi place energia transmisă, pasiunea pe care o pun în munca lor, calitatea și cantitatea informațiilor transmise, pentru că o apreciez mult pe Diana Vasile și felul în care aduce psihoterapia în prim plan prin evenimentele organizate și prin proiectele lor), m-am înscris imediat ce am aflat despre eveniment și am prins fix ultimul loc disponibil. Norocoasa de mine 🙂 

Rar îmi mai iau notițe la evenimente de parenting, dar aici am plecat cu aproape o agendă plină de informații, așa că n-o să vi le ofer pe toate pe care le-am reținut ca fiind importante pentru mine, ci acum vreau să discutăm despre cum arată un copil adaptat la viața școlară și cum arată un copil dez-adaptat. O să intercalez informațiile primite cu experiența proprie și cu introspecțiile mele. Restul de informații o să le puteți lua direct de la sursă, pentru că tocmai am văzut că workshopul o să fie din nou organizat în noiembrie (mai multe detalii aveți la finalul articolului).

De ce merg copiii la școală?

Dacă o să vă întreb pe voi, părinți sau profesori, de ce merge un copil la școală, o să-mi răspundeți (probabil) pe neclipite: ca să învețe. Școala e spațiul de învățare, pentru dezvoltare cognitivă, nu? Acum ceva vreme circula pe facebook o poză cu un manifest al unor profesori, convinși că acesta este rolul școlii. Mesajul lor era foarte clar: rolul școlii este să învețe copilul matematică, istorie, să scrie, să citească. Iar toate celelalte calități, abilități, aptitudini, trebuie învățate acasă. Respectul, răbdarea, compasiunea, empatia, bunul simț. 

Dacă o să întrebați copiii, ei vă vor da cu totul alt motiv. Și chiar vă invit să luați acum o pauză de la citit și să vă duceți la copil ca să-l întrebați ”Auzi, tu de ce te duci la școală/grădiniță?” 

Aș putea pune pariu că răspunsul lor va fi ”Ca să mă joc cu copiii/ca să-mi văd colegii”. 

 

Pentru copii, funcția principală a școlii e cea de socializare. Dacă între episoadele de socializare se face și învățarea, cu atât mai bine, pentru că sunt, în mod natural, și avizi de cunoaștere. Dar, fără socializare, învățarea nu reușește să trezească suficient interes într-un copil tipic.

Pentru a putea trece cu bine prin școală, copilul are nevoie de trei capacități, care trebuie să existe împreună, 3 în 1, vorba șamponului: capacitatea de adaptare, capacitatea de relaționare și capacitatea de învățare. Fără aceste capacități, funcționarea copilului va fi fie tensionată, iar copilul va încerca din greu să facă față stresului, fie va fi blocată. Un copil care trece printr-un astfel de blocaj este fie un copil ca refuză (refuză să participe la oră, să-și facă temele, să învețe, să mai meargă la școală; de multe ori refuzul nu este conștient, iar copilul va transmite mesajul ”nu pot”), dar, atenție!, tot un copil care trece printr-un blocaj poate fi și copilul supraadaptat. Copilul ”cuminte”, care ”nu mișcă” în timpul orei, copilul care își face toate temele, care e prototipul de elev docil și sârguincios. Pentru că fiind atât de ”bun”, el se va putea ascunde cu ușurință (adesea, un copil ”bun” nu va primi atenția unui profesor, pentru că nu ridică probleme și atunci, astfel va trece nevăzut și nebăgat în seamă, ca și cum n-ar fi acolo, fără să fie nevoie să refuze să meargă la școală.

Cum arată un copil adaptat?

Iată semnele pe care le prezintă un copil căruia îi e ok la școală, care este adaptat și care funcționează din părțile lui sănătoase, nu este blocat sau tensionat de ceea ce trăiește.

Are energie și vitalitate. Iar asta se vede din prima. Nu are energia unui copil tensionat, care nu își poate găsi locul, ci arată o desfășurare liberă în viața sa, bucurie, energia vieții.

Reușește să stabilească și să mențină contacte atât cu copiii din viața lui, cât și cu adulții. E copilul care nu se teme să vorbească într-un dialog cu adulții. E copilul care știe să se introducă în joaca celorlalți. E copilul care știe să negocieze, să ceară, să ofere.

Își reglează emoțiile în mediul școlar. Ceea ce înseamnă că, deși poate îi este teamă de o evaluare (teama e o emoție adecvată într-o astfel de situație), nu se va bloca în fața evaluatorului.

Percepe realist situațiile tensionate. Adică nu le escaladează, dar nici nu le bagă sub preș. Are inițiativă și capacitate de rezolvare.

Este centrat pe sine și se cunoaște. Cu alte cuvinte, nu caută să fie așa cum crede că vor ceilalți. Spune ceea ce crede, și nu ceea ce își imaginează că ceilalți vor să audă de la el. Centrarea pe sine și autocunoașterea merg mână în mână cu o corectă imagine de sine, dar și cu gândirea critică.

Este curios. Își dorește să afle, întreabă, își găsește de lucru, caută proiecte.

Are nevoie de joacă. Un copil care nu face decât teme, nu e un copil adaptat la școală. Copilul adaptat la școală are nevoie de joacă și, dacă nu i se oferă ocazia, își va găsi singur oportunități să o facă. Nu va fi copilulul supra-adaptat, care poate că am fost noi înșine, copilul care nu crâcnește atunci când profesorul nu dă pauză la sfârșitul orei, ci va fi copilul care după timpul de concentrare își va transforma guma de șters în mașină sau șervețelul în fantomă și se va juca cu ele. Aici mingea e în terenul profesorului, care fie înțelege ce e de înțeles (copilul nu mai arată interes, pentru că îi lipsește joaca), fie va tăia din rădăcină acceastă nevoie a copilului adaptat, dez-adaptându-l ca să intre în șablon.

Este imaginativ și creativ.

Are capacitate de învățare. Un copil care nu poate să învețe, nu e un copil leneș, nici brânză bună în burduf de câine. E un copil care suferă.

Ce este dez-adaptarea?

Ziceam la începutul articolului că, după părerea mea, procesul de adaptare nu se încheie niciodată. Copiii, chiar și cei super-adaptați, pot trece prin momente de dez-adaptare. Adică de deconectare de școală. E important ca ei să primească atunci înțelegerea de care au nevoie, conținerea, susținerea, protecția, curajul și iubirea care îi pot ajuta să depășească mai repede momentul. Ce nu are nevoie un copil care trece printr-o perioadă de dez-adaptare este a pune presiune pe ei, a-i învinovăți, certa, rușina. Împreună cu factorul inițial stresor care a dus la dez-adaptare, astfel de răspunsuri din partea adulților pot provoca sau adânci traume în copii.

Copiii trec prin perioade de dez-adaptare:

  • la debutul școlarizării
  • la intrarea într-un nou ciclu de învățământ
  • când se întâmplă un eveniment destabilizator în viața copilului, în familia sa, în clasă, etc.

Cum arată un copil dez-adaptat?

Nu se cunoaște pe sine. Are o stimă de sine prea scăzută sau prea ridicată, complexe de inferioritate, se identifică prea des sau ușor cu ceilalți, presiunea grupului are o mare influență asupra sa.

Îi scade energia psihică sau are prea multă energie și este agitat.

Simte o stare permanentă de alarmare. Stare de alarmare care nu este curiozitatea unui copil adaptat, ci e vigilență mâncătoare de energie.

Somatizare. Adică boli fizice care apar des, repetitiv sau fără aparentă cauză medicală.

Însingurare, izolare. Copilul nu mai caută compania celorlalți, ci petrece mult timp retras, în singurătate. Fie la școală, fie acasă, fie ambele.

Nu își exprimă emoțiile, ci le deplasează pe ceilalți. Celălalt este de vină, de exemplu. În plus, nici nu-și poate controla emoțiile.

Simte multe frici. Multă neputință. Este adesea rușinat. Spune adesea ”nu pot” sau ”nu vreau” (care ambele trebuie traduse în registrul ”nu pot pentru că sunt blocat” și nu ”nu vreau”)

Arată comportamente de agresivitate sau autoagresivitate.

Își construiește o realitate alternativă, în care să poată fugi de realitatea grea pentru el. Adulții constată că minte sau că evită adevărul, dar el nici nu percepe aceste lucruri ca fiind minciuni, ci efectiv o altă realitate, în care poate să stea.

Imaginația și curiozitatea îi sunt blocate.

Jocul și joaca sunt contaminate de violență, de cruzime, de sexualitate, de obsesii. Sau, și mai rău, jocul și joaca sunt absente.

Pentru a ajuta copilul să treacă prin aceste perioade dificile, e nevoie de cooperare între profesor și părinte.

Văd că pe 24 noiembrie o să fie organizat din nou și o să puteți primi soluțiile direct de la sursă. E un workshop pe care îl recomand și pentru părinți și pentru profesori. Iar postarea asta nu e plătită sau sponsorizată. Am ținut să scriu asta pentru că, deși niciodată nu fac recomandări care să nu fie sincere, oamenii mai arată câteodată reticență la publicitate (plătită). Nu e cazul aici, recomandarea vine cu toată încrederea, din suflet.

Podcast cu Diana (Episodul 4) – Ce este fericirea?
4 trăiri care mi-au hrănit dragonul . Sau dimineața în care m-am surprins pe mine însămi