Copilul la școală. Între adaptare și dez-adaptare
Podcast cu Diana (Episodul 3) - Nu sunt suficient de bun

M-a surprins și pe mine. Credeam că-s calmă. Credeam că-s calmă în momentul ăla, pentru că pe termen lung îmi cunosc bine relația cu furia mea. Știu că mi-e frică de ea, așa că tendința pe care o am e s-o înghit și s-o ascund bine într-un sertar, apoi s-o scot de-acolo și s-o folosesc pe mine, făcându-mi mie rău. Așa e. Dacă nu-s conștientă de mine și de ce-i în jurul meu, aia îmi e tendința. Nu țip la copii, nu țip la bărbat, nu țip la doamna de la Carrefour. Sunt calmă, iar 2 ore mai târziu, îmi încep monologul interior cumva cum n-aș vorbi cu nimeni niciodată. Sau mănânc aiurea. Sau am alte comportamente de autosabotaj, că na… Furia aia trebuie descărcată pe cineva.

Metoda veche vs. metoda nouă

În fine. Deci nu era că aveam impresia că iar mi-am înghițit furia, ci că sunt pur și simplu calmă. Era luni dimineață și ne pregăteam să plecăm care pe unde avea treabă. Copiii la grădiniță, eu la cabinet. Ema se îmbrăcase, eu mă îmbrăcasem, Fip era încă în pijama, prelins pe canapea. Cât mă pieptănam eu în baie, Fip încerca să negocieze cu mine.

Ca să înțelegeți mai bine, deși e perfect capabil să se îmbrace singur, pentru că dimineața eram pe fast forward de obicei, îl îmbrăca V. Cât a fost V plecat o săptămână, eu am schimbat regulile, ne-am trezit mai devreme, astfel încât să aibă timp căcălău să se îmbrace, chiar și în stilul lui lent și foarte întrerupt :))

Ei, în weekend se întorsese V. și, deși plecase deja la momentul despre care vă povestesc (fără să-l îmbrace pe Fip), copilul încă mai spera să ne întoarcem la metoda veche, în care își vindea responsabilitatea pentru corpul său pe 3 clipe de concentrat pe cu totul altceva, decât pe îmbrăcat. Iar eu îi explicam că avem timp și că am încredere în el că se poate îmbrăca singur. Când am ajuns la episodul miorlăielilor, negocierea dispăruse din partea lui, așa că am schimbat și eu discursul. N-am vrut să escaladez situația din punct de vedere emoțional, așa că m-am detașat puțin. L-am anunțat că știu că îi e greu și că am încredere că o să se descurce, pentru că știu că poate. Că pot să stau de vorbă cu el cât face asta, că pot să-l îmbrățișez înainte și după ce se îmbracă și că mai are 10 minute până când ieșim pe ușă. De nu va fi gata, o să plece fix așa cum e în momentul respectiv, iar afară e frig și s-ar putea să înghețe. Nu e o glumă, nu e o amenințare. Copiii știu că-i anunț din timp, durata de îmbrăcare e realistă. Sunt simpatică și le reamintesc pe parcurs cât timp mai au (lui Fip îi reamintesc mai des și mai puțin abstract, pentru că el încă nu înțelege ce înseamnă 10 minute. Însă înțelege când cele 10 minute s-au transformat în 8 sau în 6 sau în 3).

Scena dimineții de luni

Așa. Și să revenim la scena dimineții. Ema era îmbrăcată, trecuse la încălțat. Eu eram îmbrăcată și mă pieptănam. Fip se lamenta pe canapea. Eu eram blândă și fermă, mai conectată la el, mai aranjându-mi geanta pentru ziua în curs, mai făcând o glumă. După ce Ema s-a încălțat, s-a uitat pe geam la florile pe care le cumpăraserăm cu o zi în urmă și vrem să le plantăm în curtea care arată de parcă ar fi părăsită (cine mai are timp să se îngrijească și de ea?!). Și ne-a zis că i se par frumoase. Iar Fip a explodat. A țipat la Ema să nu se mai uite pe geam niciodată. I-a sărit muștarul, cum se zice din popor. Ema, neînțelegând care-i problema lui și de ce i-a cășunat pe ea, se uita în continuare la flori. Până la urmă, e o metodă bună de coping să admiri niște flori colorate, când frati-tu mai mic tăbară verbal pe tine din cauza problemelor lui, nu?

 

Și, din zenul și modul minunat în care reușeam să aplic în dimineața aia principiile de parenting în care cred cu atâta aplomb și pe care mi le scriu în piept și defilez cu ele prin lume, a ieșit un urlet din gura mea. Eram, parcă, disociată complet. Un monstru care țipa la Fip ”FI-LIP! EMA POATE SĂ SE UITE UNDE VREA EA!!! LAS-O ÎN PACE!!!” și un observator care privea scena cu gura căscată. După ce a ieșit urletul (am vorbit apoi cu prietena mea care stă la doua case de noi s-o întreb dacă nu cumva am trezit-o din somn în dimineața aia cu isteria mea), m-am întors în corpul meu și m-am uitat la ei. Ei se uitau la mine. Era o liniște mormântală în casă. Apoi, Ema s-a întors către geam, ca să admire florile în continuare, cu un zâmbet ascuns. Îi plăcuse că îi luasem apărarea.

Iar Fip? Fip m-a privit cu curiozitate, lăsându-și capul într-o parte. M-a întrebat, candid, dacă sunt supărată. I-am zis că nici eu nu știu ce sunt și că am nevoie de timp să-mi dau seama ce-i cu mine. Mi-am cerut scuze că am țipat, i-am spus că n-am țipat din vina lui și că dacă vrea să fie supărat pe ce s-a întâmplat, îl înțeleg. Că n-a fost ok, nici normal, nici de tolerat. S-a uitat, din nou, curios la mine. Mi-a zis că a fost supărat când am țipat. Și că acum nu mai e. L-am întrebat dacă s-a speriat. Mi-a zis că nu. Și s-a îmbrăcat fredonând un cântecel. Drumul către grădiniță a fost, apoi, un vis frumos. Parcă din țipătul meu se consumase toată energia negativă a întregii familii. De obicei, ei sunt cei care fac tantrumul după un miliard de ”broken cookies” și apoi se liniștesc. De data asta au externalizat procesul către mine.

După ce i-am lăsat la grădiniță, m-am căutat nițel în mine. De unde apăru monstrul ăla? Cine e el? Și-am început să scriu motivele pentru care am țipat. Probabil că nu o să fie o surpriză pentru voi că niciunul dintre ele nu avea legătură cu Fip sau cu dimineața aia.

1. Starea mea de sănătate fizică și emoțională

Săptămâna anterioară fusese una din cele mai grele perioade din viața mea. Niște evenimente medicale care veniseră la pachet cu o copleșire emoțională pe care n-o mai simțisem niciodată. O săptămână dureroasă atât fizic, cât și psihic.

2. Oboseala

În ultimele luni am reușit să mă țin de un program pe care mi l-am propus eu mie, ca să nu mai ajung într-o groapă din care să nu mai știu cum să ies, și au fost extrem de rare serile în care m-am mai culcat după 11.30-12.00. Însă, în săptămâna anterioară, în care fusesem bolnavă, V. fusese plecat peste mări și țări, așa că a fost nevoie să mă mișc, așa cum am putut, și să am grijă de mine și de copii, când eu abia aveam grijă de mine. Peste asta s-a suprapus și o perioadă de boală a uneia din bunici și toate premisele astea au dus la o extenuare fizică pe care n-am mai simțit-o de mult timp.

3. Frica

În tot contextul de mai sus, am simțit multă frică. Frică pentru mine, frică pentru copii, că n-o să mă descurc, că o să fie greu. Drumurile la medic, la spital, toate m-au pus pe pilot automat, un pilot automat condus de această frică.

4. Singurătatea

Puține lucruri sunt mai grele decât atunci când treci prin ceva copleșitor și o faci singur. Desigur, nu am făcut-o chiar singură, pentru că prietenele mi-au fost la o distanță de telefon sau de 2 case, însă am simțit atunci nevoia să fiu îngrijită și protejată. Iar cei ce puteau s-o facă (în speță V., sau măcar mama) au fost și ei cu ale lor. Deși nu-s genul să mă tem de singurătate, ci îmi apreciez mult timpul cu mine însămi, în clipele alea parcă a picat pe mine un văl negru al singurătății care a tot ros din mine.

Ei bine, în tot procesul de mai sus, am încercat să nu mai dau și eu în mine. Să fiu iubitoare cu mine însămi, să îmi ofer înțelegere și îngrijire, atenție și bunătate. Așa că furia aia pe care n-am mai îndreptat-o către mine a hrănit monstrul ăla care a urlat luni dimineață, sub privirile-mi uimite.

Lecția mea din asta?

Lecția mea din asta? Am ieșit la pedalat. Să scot furia din mine prin sport. Ca să nu mai dau cu ea nici în mine, nici în ceilalți. Ș-apoi am vorbit cu copiii o parte din cele ce vi le-am scris mai sus. Ca să-nțeleagă că nu-i despre ei. E despre mine. Că nu-s de vină. Și că nu-s responsabili pentru mine. Și că am găsit cauza și soluția problemei mele. Și-am fost ok cu toții. Câteodată și mama e un dragon. Lucrăm la asta și mergem mai departe.

Copilul la școală. Între adaptare și dez-adaptare
Podcast cu Diana (Episodul 3) - Nu sunt suficient de bun