Podcast cu Diana (Episodul 1) - Poziția de victimă
Raftul cu cărți (3)

Nu e un articol despre rochii. E un articol despre asumare. Despre relațiile dintre oameni. Despre autenticitate. Despre intimitate. Despre iubire de sine. Despre iubire de ceilalți.

I-ai zis vreodată cuiva că-i stă bine cu o haină cu care, evident, nu-i stătea bine? Sau că e bună o mâncare cu un gust pe care nu l-ai apreciat, de fapt? Sau orice altă ”minciunică” albă, spusă ca să n-o rănești pe persoana din fața ta. Când eram eu mică, mama îmi povestea mereu cât e de important să nu minți. Dacă minți, oamenii nu mai au încredere în tine, ca să nu mai spun că vine poliția și te mai bate și dumnezeu. Minciuna mi-a fost mereu prezentată obsesiv ca fiind ceva îngrozitor. O apocalipsă personală.

Dar, ca toți oamenii imperfecți, mama mai și mințea. Iar eu, ca toți copiii curioși, observam. Și o confruntam. ”Da’ de ce-ai mințit?”

Beneficiile minciunilor albe

Atunci am aflat despre beneficiile minciunilor albe. Atunci am aflat că e în regulă să spui minciuni, dacă o faci ca să nu-i fie rău celui de lângă tine. Ca să-i fie bine, cum s-ar zice. În continuare nu era în regulă să spun minciuni care să rănească. Însă aveam portița deschisă către minciunile care protejează. Și-așa am început să mint. De fapt, să o mint pe mama. De care îmi era frică. Și, de fapt, nu-mi era teamă că o să-mi facă ceva concret, ci îmi era teamă de dezamăgirea ei, de tristețea ei, de cum o influențează pe ea greșelile mele. Ocazia perfectă pentru minciuni albe, nu? Doar le ziceam ca să nu fac rău cuiva.

A fost bine? Nu. Minciunile albe, spuse de ambele părți, ne-au erodat complet relația. Eu am ajuns să nu mai am încredere în ea, copil fiind. Iar ea nu a avut încredere în mine. Eu cred că relația noastră era în responsabilitatea ei, atunci când eram eu mică, și că era în responsabilitatea ei să se îngrijească de ea ca de o floare, ca s-o crească și s-o facă să înflorească în ghiveciul de pe masa din apartamentul de la etajul 5, iar ea crede că s-a îndepărtat de mine pentru că n-a avut încredere în mine. Eram un copil care o mințea.

Sigur, exemplul meu e ușor din sfera patologicului și vă prezintă niște disfuncții majore într-o relație care n-a crescut niciodată să fie cu adevărat funcțională. Însă, același lucru se întâmplă cu minciunile astea albe în toate relațiile interumane. Cu siguranță nu cu aceeași intensitate cu care împiedică formarea și păstrarea unui atașament sănătos al unui copil față de mama sa (și viceversa), dar erodează până la distrucție.

Ce ne leagă de ceilalți?

Ce face oamenii să se simtă legați unul de celălalt? Ce mă face pe mine să simt că mă pot deschide față de soțul meu sau față de prietenii mei? Sau față de copiii mei? O relație de intimitate cu ei. Dacă există relația de intimitate, în care eu îmi pot da voie să mă arăt cu toate vulnerabilitățile mele, pentru că știu că de cealaltă parte voi fi privită cu sinceritate și compasiune, voi renunța la masca perfecțiunii (sau ce mască simt eu că îmi cere societatea) și voi fi eu. Mă voi descoperi pe mine, pentru că noi, oamenii, trăim și ne dezvoltăm mereu în relație, niciodată singuri. În relația cu mama simbiotică la început, îar mai apoi în relația cu ceilalți din familie, în relația cu prietenii și cu cunoștințele, cu oamenii din jurul nostru, cu obiectele din jurul nostru. Nu putem exista în afara oricărei relații, pentru că avem nevoie de stimulare și contact. Din cauza asta, cea mai cruntă pedeapsă pentru orice ființă umană e încarcerarea în celule de izolare, deși nici acolo izolarea nu e completă. Pentru că altfel, ființa aia ar muri.

 

Dacă vreau să mă cunosc pe mine așa cum sunt, am nevoie să mă pot arăta autentic în relațiile cu ceilalți. Să-mi arăt și să-mi vindec vulnerabilitățile. Să cresc din relații, cam cum crește și înflorește o orhidee din solul făcut din scoarță de copac. Și nu pot face asta dacă încerc să-i protejez pe ceilalți de mine. Atunci când am spus prima minciună de complezență, minciună albă, am ridicat un zid între mine și ceilalți. Atunci când i-am zis unei prietene că-mi place mult cum s-a tuns, deși mi se pare că nu-i stă deloc bine, am ridicat un zid. De ce am zis minciuna? De ce am ridicat zidul? Pe cine vreau să protejez de cine? Vreau s-o protejez pe prietena mea de mine și de dezamăgire? Vreau să mă protejez pe mine de durerea de a fi respinsă de cineva care se simte jignit de adevărul meu? Vreau să protejez relația care îmi e teamă că nu e suficient de puternică să depășească acest impas? Și, mai ales, cine și ce mă face să cred că adevărul meu e cel absolut? Că dacă mie nu-mi place și mi se pare că-i stă îngrozitor, chiar așa e?

Și-atunci, ce să fac? Cum să-mi păstrez autenticitatea și cum să nu ridic zidul, fără să jignesc și supăr? Aș putea, în primul rând, să-mi asum că fiecare este responsabil pentru propriile emoții. Că eu, oricât de minunată aș fi și de prietenă și de soție, nu pot să fac pe cineva să se simtă bine sau rău, sau prost sau bun. Că n-am puterea asta și că emoția fiecăruia se naște din sine însuși. Și să-i ofer încrederea că și le poate trăi și gestiona, că am încredere în judecata-i proprie.

Apoi, după ce am renunțat la grandioasa gândire că eu pot sau nu pot răni pe cineva, s-ar putea să ajung la concluzia că nici măcar nu dețin adevărul absolut. Și-atunci pot formula răspunsul astfel încât să-l văd pe celălalt în proces și să-mi păstrez și autenticitatea.

Să luăm un exemplu.

Prietena mea cu păr de Rapunzel tocmai s-a tuns periuță.

Situația 1:

Prietena mea nu îmi cere părerea.
Drept urmare, nu mă simt obligată să i-o dau. Pot observa marea schimbare și îi pot spune asta. Adevărul e că altfel parcă ar pluti mereu între noi o discuție ce nu e discutată. ”Văd că te-ai tuns”. Scurt și la obiect. Apoi, dacă sunt curioasă de ce, pot întreba ”Cum de ai făcut schimbarea asta?”. Sau, dacă sunt curioasă cum i se pare cu părul atât de scurt, pot întreba altceva ”Și cum te simți cu el scurt?”. Sau pot pune orice întrebare de curiozitate, care să mă apropie și mai tare de prietena mea. Discuția rămâne autentică, relația își păstrează intimitatea. Nu sunt judecătorul suprem să dau verdicte peste tot. Că nu-mi place mie, e fix treaba mea și o pot gestiona ca atare.

Situația 2:

Prietena mea îmi cere părerea cu un zâmbet mare pe buze.
E evident că se simte bine cu noua tunsoare.
Pot observa asta și îi pot spune: ”Mi se pare că radiezi de bucurie. Cum de ai făcut schimbarea asta?”
Scurt și la obiect. Bucuria ei e cel mai important element aici. Nu cum mi se pare mie că îi stă părul.

Situația 3:

Prietena mea îmi cere părerea și pare foarte îndoită sau nemulțumită de tunsoare.
Nici ei nu îi place.
Din nou, pot observa asta și îi pot spune: ”Nu-ți place cum a ieșit, nu? Ce te gândești să faci acum?”
Există soluții pentru orice, iar eu am încredere în prietena mea că le poate găsi. Se poate folosi de acceptare, de răbdare sau, de ce nu, de o perucă. Am încredere în judecata ei.

Frumusețea e ceva atât de subiectiv, încât nici nu înțeleg de ce mai există cuvântul ”frumos” în dicționar. Ar trebui înlocuit cu ”frumos-pentru-mine”, pentru că frumos e ceva ce mă face să mă simt bine în funcție de experiențele mele, iar urât e ceva ce trezește în mine emoții grele.

Acestea fiind spuse, aseară m-am tuns. Bob. Așa mă tund eu, în așteptarea mea continuă să am părul lung :)) Și vă întreb, ca exercițiu, cum vi se pare că îmi stă?

Podcast cu Diana (Episodul 1) - Poziția de victimă
Raftul cu cărți (3)