Raftul cu cărți (3)
Jucăriile în dezvoltarea copiilor (și un concurs drăguț)

”Ce făceați acum 10 ani?” e primul lucru pe care îl văd în feedul meu de Facebook. E o întrebare din comunitate, pusă de o membră. Sorb din cafea și îmi caut profilul vechi de Facebook. Scroll în jos, până la începuturi. ”Pffff… Mi-am făcut cont în 2010… N-ai Facebook, nu exiști, așa că habar n-am ce făceam acum 10 ani”.

Mai sorb o dată din cafea. Ce drăguț! Mi-am pus lapte peste ea și culoarea din ceașcă e exact culoarea de pe ceașcă. Mi-a ieșit bună în dimineața asta. Acum 10 ani era 2008. Oh, dar stai așa. Acum 10 ani îmi începeam călătoria prin viață cu cel ce urma să devină în câțiva ani soțul meu. Dar asta era pe la sfârșitul lunii noiembrie. Ce făceam în octombrie 2008? Și mi-am amintit…

Universalitatea experiențelor umane

Am început terapia de grup toamna asta. Nu mai făcusem niciodată, ci doar citisem despre cât de minunată e. Unul din principiile care o face atât de minunată e ”universalitatea”. Universalitatea problemelor, emoțiilor, bucuriilor, dificultăților. Traumelor. Da, suntem diferiți, avem vieți diferite, trăim experiențele diferit. Însă, nu suntem complet diferiți, iar experiențele prin care trecem nu sunt nici ele atât de diferite. Și e atât de vindecător să auzi din gura altei persoane că a trăit și a simțit ceva ce ai trăit și ai simțit și tu. Ceva ce poate ai ales să ascunzi de lume, convinsă fiind că nimeni n-a mai trecut prin asta. Că nu se vorbește despre asta. Că lumea ar crede așa și pe dincolo despre tine. Și auzi experiența ta, povestită de altă gură, cu alți protagoniști, apoi de uiți în jur și auzi ”și eu am pățit ceva similar”, ”da, și mie mi s-a întâmplat”. Multe alte guri povestesc experiența ta pe care ai ascuns-o inclusiv de tine atâta vreme. Și poate ești siderată la început. Nu se poate. Apoi, privești cu compasiune la ceilalți și simți iubire pentru ei. Că au trecut prin asta, că au reușit să iasă, că le-a fost greu. Zici ”Wow, sunteți niște eroine, sunteți puternice”… Ceva ce ție nu ți-ai zice niciodată. Iar celelalte guri îți răspund ”Așa e. Toate suntem eroine. Și eu, și ea, și tu”.

Relax, Relaxation, Hands, Group Of People, Therapy

Și, iată cum a ieșit și pe gura ta secretul ce-l păstrai cu atâta teamă, ce-l bagatelizai, ca să nu te sperie și mai tare, de care râdeai sau pe care îl desconsiderai. Vezi în ochii celorlalte guri că nu-i deloc amuzant. Vezi că nu râde nimeni când povestești. Și te reconectezi la emoțiile tale reale, nu la măști. Ți-a fost frică. Plângi. Ai fost furioasă. A fost nedrept. Plânsul e și el universal. Se consumă șervețele. Iar după lacrimi apare, timid o rază de soare. Nu ești singură în toată povestea asta. Nu ești singură.

Nu vorbim despre momentele umilitoare din viața noastră. Suntem oameni culți.

Așa că o să povestesc și eu aici ceva ce n-am mai povestit. Nu pentru că aș fi vrut să ascund de-a devăratelea, ci pentru că nu mi s-a părut atât de ”grav”. O experiența ca toate experiențele. În plus, suntem oameni culți, civilizați. Nu vorbim despre asta. Nu ne arătăm vulnerabilitățile. Well… nu. În numele universalității de care ziceam, o să vă povestesc. Iar voi o să citiți, poate, o parte din povestea voastră sau a unei prietene și poate o să-mi răspundeți în gând ”Nu ești singură. Și eu am trecut prin asta”. Și-o să plângem nițel, fiecare în fața ecranului propriu, până când o să vedem o rază mică de soare.

Acum 10 ani eram într-o relație toxică. Venită din altă relație toxică, bazată pe abuz psihic, în relația asta, ziceam eu, n-o să mai accept toate prostiile. Relație tradițională (apropos de familia tradițională), în care el se aștepta să-i calc cămășile și să-i fac patul dimineața înainte să mă duc la muncă (deși nu locuiam împreună), în care bunurile mele deveneau bunurile lui (avea pretenția să-i dau mașina să mi-o conducă el, în loc s-o conduc eu) și multe alte scenarii similare. Îmi spunea frecvent că ”bărbatul e oglinda femeii” și că ar trebui să-mi fie rușine să ies pe stradă cu el cu tricoul șifonat. Nu prea îi plăcea să muncească, noroc că îmi plăcea mie, așa că aveam bani de benzină și de mers la mare și la munte. Îi plăcea, în schimb, să mă exaspereze pe mine. De o gelozie total ieșită din comun, orice nimic aș fi zis sau făcut detona o bombă.

 

Nu știam pe vremea aia ce e tulburarea borderline, dar acum, uitându-mă în manualul de diagnostic, văd că întrunea 7 din cele 9 criterii

Devenea agresiv verbal, ridica vocea. Trecută deja prin asta cândva, i-o retezam scurt, amenințându-l că plec și nu mă mai întorc niciodată. Îmi plăcea să-l umilesc atunci când se înfuria. Îi porunceam să se dea jos din mașină și îi ziceam că-l las acolo, orice ar fi însemnat acel ”acolo”. Asta îi declanșa și mai tare teama de abandon. Și devenea mielușel, apoi se agăța de mine cerșind iubire și cerându-și, umilit, scuze pentru scandalul de mai devreme. Plângea, implora, se mai înfuria, iar plângea, iar implora. Dacă plecam sau îmi închideam telefonul, mă amenința că se sinucide, că face o criză de astm, că moare pe marginea drumului. Nu știam pe vremea aia ce e tulburarea borderline, dar acum, uitându-mă în manualul de diagnostic, văd că întrunea 7 din cele 9 criterii (sper că între timp s-a tratat).

Nu-l iubeam. Nu știu dacă-l iubisem vreodată (nu cred), dar ajunsesem într-un punct în care sigur sigur nu mai simțeam nimic pentru el. Era confortabil că era acolo (da, și eu veneam cu patologia mea în relație, ce vă imaginați?), era confortabil când mă idealiza, aveam și eu teama mea de abandon. Însă, într-o zi a pus capac, când a rugat un oarecare să mă invite la cafea, ca să vadă dacă accept. N-am acceptat, desigur, însă asta nu l-a convins. Atunci am zis STOP. Aveam 23 de ani, mă credeam suficient de matură să nu mai trec prin jocuri de adolescenți. Și ne-am despărțit. Asta a declanșat furtuna.

Imagini pentru stop violentei asupra femeilor

După despărțire primeam mii de apeluri într-o zi.

După despărțire primeam mii de apeluri într-o zi. Nu răspundeam la niciunul, însă le primeam. Când nu mă suna, îmi scria mesaje sau emailuri. Când nici una nici alta, mă aștepta în fața blocului. Într-o noapte m-a așteptat și s-a aruncat în fața mașinii mele, în timp ce eu conduceam regulamentar pe stradă. Primul imbold al meu a fost să nu frânez. Apoi am încetinit, nu am oprit, iar el s-a dat la o parte. Am parcat mașina pe altă stradă și am așteptat în ea zeci de minute, în speranța că o să plece din fața blocului. Era noapte și îmi era frică de el. Când am venit să parchez, s-a ascuns, m-a lăsat să mă dau jos din mașină, și când să intru în bloc, m-a prins de păr.

Toate abuzurile din viața mea le retrăiam în noaptea aia de toamnă, cu omul ăsta care mă ținea (încă) strâns de păr și nu mă lăsa să plec, amenințându-mă în fel și chip.

A urmat ceva oribil, cu el care mă ținea de păr și voia să mă arunce pe scări și cu mine care mă prinsesem cu unghiile de obrazul lui, măcar dacă e să cad pe scări și să-mi rup gâtul, să și-l rupă și el cu mine. Am simțit o furie neagră. I-aș fi scos ochii și aș fi mușcat bucăți din el. Faptul că mă ținea cu forța și nu mă lăsa să plec, faptul că mă teroriza asta, a scos toți demonii din mine. Mi-au ieșit pe gură înjurături cum nici nu știam că știu. Reproșuri. Cuvinte umilitoare. Cred că l-am și scuipat, dacă bine stau să-mi amintesc. Toate abuzurile din viața mea le retrăiam în noaptea aia de toamnă, cu omul ăsta care mă ținea (încă) strâns de păr și nu mă lăsa să plec, amenințându-mă în fel și chip.

Intuitiv, i-am zis vorbe care i-au declanșat și mai tare teama de abandon și uite-așa am stat o vreme lungă în spatele blocului, porcăindu-ne ca în emisiunile alea de la televizor cu oameni înșelați sau care se despart.

Nu mai știu cum de a reușit, într-un final, să mă elibereze și m-am dus acasă. A urmat o vreme lungă de frică, în care îmi bătea inima de fiecare dată când intram și când ieșeam din casă. Mă așteptam să-l găsesc peste tot. Treptat, lucrurile s-au calmat, iar el și-a văzut de viața lui și eu de a mea.

Am evitat mult timp să mă conectez cu frica mea de-atunci

Am râs mult timp de episodul cu pricina. Povesteam ca la stand-up despre bătaie, despre cum era să-l calc cu mașina. Am evitat mult timp să mă conectez cu frica mea de-atunci. Am acceptat furia, însă nu și frica. Când m-am lăsat, în sfârșit, s-o simt, a fost copleșitor. Mi s-au tăiat genunchii și mi-a venit să vărs. Am plâns și am tremurat. Mi-a fost frică. Mi-a fost frică. Mi-a fost frică. Apoi, o rază mică de soare a apărut într-un colț de ochi. Da. Mi-a fost frică. Încă mi-e frică, atunci când îmi amintesc. Însă sunt bine acum. Și am învățat ceva și din relația aia. Din seara aia și altele care au urmat. Și da. Sunt o eroină. Sunt puternică. Sunt bine. Îmi tremură genunchii.

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.

Raftul cu cărți (3)
Jucăriile în dezvoltarea copiilor (și un concurs drăguț)