Deschide ochii și vezi beculețele colorate din tavan (P)
Cum gătim în 2018 - supă cu găluște și orez cu pui în 20 de minute

Bebelușul pufos, cu fălcuțe umflate și părul când negru ca pana corbului, când blond ca spicul de grâu, îmi dădea mari bătăi de cap la capitolul ”ce-l fac io pe el atunci când o fi mare”. La Ema am oscilat între fashionistă (pe vremea când încerca să devină trendsetter, prin combinațiile cele mai ieșite din comun) și compozitoare de povești (chiar ieri ne uitam împreună la un filmuleț cu ea pe la 2 ani, în care inventa povești). Apoi a început să spună singură ce vrea să fie. A vrut să fie regină, a vrut să fie asistentă (medicală), a vrut să lucreze la birou. Recent m-a anunțat că s-a decis irefutabil asupra viitorului ei. Va deveni îngrijitoare de animale și va locui într-o casă cu grajduri, pe o plajă din Spania. Animalele pe care le va îngriji vor include, desigur, și cel puțin un cal și vor fi toate ale ei. #Fieca!

Dar pe Fip nu l-am bănuit de nimic. Poate la cascadorii m-am gândit odată, apoi mi-au trecut niște fiori pe șira spinării. Cascadoriile lui nu se terminau prea bine. Cea mai cea, în care s-a dat de trei ori peste cap cu bicicleta (știu, suna că aș descrie la figurat, dar vă asigur că s-a învârtit în aer la propriu), s-a soldat cu o mână în ghips. Așa că nu. Încă nu e pregătit să devină cascador. Cât despre prostiile mele cu psihologia, mi-o reteza de foarte multe ori. ”Lasă-mă! Nu, nu vleau să lespil. Nu, nițiodată!”

Aseară, pe la 10 și jumătate noaptea (echivalentul copiilor pentru 3 dimineața), copilul meu de-al doilea și-a găsit, cel puțin pentru moment, menirea. Soră-sa, dintr-o dorință de a amâna și mai mult ora de somn, a început să ne povestească despre niște temeri inventate pe care le avea. Scufundându-se tot mai mult în ele, a scos la iveală unele adevărate, până în clipa în care a ajuns să plângă de frică de-adevăratelea.

Tot încercam să vorbesc cu ea, dar nu reușeam să ajungem prea departe cu discuția, pentru că fie nu știa de ce îi e teamă, fie îi era teamă că nu va mai reuși să adoarmă. La un moment dat, omul mic mi-a făcut semn să tac și i s-a adresat soră-sii, care dormea în patul de deasupra lui:

– Iema, tlebuie să te linistesti, pen’că nu-nțeleg ce ziți. Haide. Umălă pân’ la zețe și lespilă adânc.

 

I-a mai zis el ce i-a mai zis, a lespilat cu ea, până la zețe a lăsat-o pe ea să umele, că el nu-i matematician să-și complice mintea cu așa detalii, apoi, încet-încet soră-sa a reușit să se liniștească și am început să vorbim.

Întâi și-ntâi i-am zis Emei că ne-ar ajuta să vorbim cu frica ei și s-o întrebăm de ce anume vrea s-o păzească pe Ema.

– Frica Emei, vreau să te întreb și eu ceva, că nu pricep. Uite, suntem la noi în casă, în siguranță, împreună. Ce crezi tu că i se poate întâmpla Emei de n-o lași să doarmă?

După câteva minute de liniște, frica Emei ne-a vorbit prin Ema și ne-a povestit de toate lucrurile rele ce se pot întâmpla. Incendiu la bucătărie. Inundație. Cutremur. Hoți. Insecte. Și câte și mai câte. Le-am demontat pe toate pe rând. Avem detector de gaze și fum. Inundație nu are de unde să vină, pentru că cerul este senin, iar în toate băile e închisă apa. Casa are o structură de rezistență, care ajută casa să nu se prăbușească. Și, pe lângă toate astea, rolul nostru de părinți e să-i protejăm și de-asta suntem aici. Într-un final, copilul mare a lespilat cu adevărat adânc și a zis:

– Gata, sunt bine acum. Pot adormi. Frica a plecat la ea acasă.

Debusolat, micuțul terapeut sub acoperire (și sub plapumă) o întreabă, plin de bunăvoință, empatie și compasiune:

– Cum să plețe la ea acasă, Iema? Casa ei e în tine. 

Și are dreptate micul Paul Ekman. Frica e acolo și n-o putem goni niciodată. În schimb, o putem asculta, o putem îndruma și ne putem ajuta de ea. Frica noastră are un rol: să ne protejeze. Drept urmare, ca un părinte protector, ne e alături mereu. Ca să se asigure că nu sărim de la balcon, că nu ne vindem toate bunurile și donăm banii, pentru ca, apoi, să dormim în metrou, că nu dormim cu ușa descuiată și că avem un plan despre ce să facem în caz de cutremur. Frica ne împinge de la spate și facem cursuri de prim-ajutor, frica ne trimite să ne facem analizele anual, să ne facem asigurări de viață și de boală, frica nu ne lasă să conducem mașinile ca niște descreierați, etc. Și e bine să o ascultăm. Și să o temperăm câteodată.

Deci, e cum zice el. Casa fricii e în noi. E important să învățăm să trăim cu ea.

Deschide ochii și vezi beculețele colorate din tavan (P)
Cum gătim în 2018 - supă cu găluște și orez cu pui în 20 de minute