Diana mică și-a dorit mereu un animăluț pe care să îl aibă în casă, mereu aproape, căruia să-i poată împărtăși secretele, pe care să-l iubească și să-l îmbrățișeze, atunci când lumea de copil se prăbușește din motive mai mult sau mai puțin serioase pentru un adult. Un animal care să o accepte pe Diana mică și cu calitățile ei, dar, mai ales cu defectele ei, care s-o iubească și atunci când greșește, care să se bucure că există, indiferent de ziua săptămânii, de ora zilei sau de alți factori care pe oameni îi destabilizează câteodată.

Să fiu sinceră, Diana mică și-ar fi dorit un câine, dar ar fi acceptat și un pisoi, sau un hamster sau orice animal cu blană, care să pară că nutrește emoții. La un moment dat, Diana mică primi un acvariu cu pești. După ce trecu entuziasmul primei zile, Diana mică simți prima adevărată dezamăgire din viața ei.

OK. Și? Acum ce? Stau și mă uit prin geamul ăsta la ei. Ca la un televizor. 

Nu puteam să-i plimb, nu puteam să-i mângâi, nu puteam să-i îmbrățișez, să-i pup, să ne jucăm. Și devenisem destul de mare încât să nu mă mai pot preface prea bine că fac toate astea cu un cățel imens de pluș pe care îl aveam, a cărui blană plasticoasă o cunoșteam până în moleculele ei cu mulți CH. Când am mai crescut și aveam deja un salariu propriu și locuiam parțial singură, mi-am cumpărat un iepure mic și alb, care a rămas în grija mamei, atunci când m-am mutat cu V. Iar în familia mea nouă, primul lucru a fost să aducem un cățel mic în apartamentul mic.

Când am devenit mamă am ținut morțiș ca ai mei copii să crească în compania unui animal. Sigur, un animal sănătos psihic și fizic, care să nu-i pună în pericol. Avem acum un câine (isteric, dar foarte prietenos și blând cu copiii) și doi porcușori de Guineea. Cu iepurașul de la mama am avut ceva probleme, ce am înțeles că sunt tipice pentru ei: diaree (mai ales de la frunzele de salată, care se pare că sunt tratate cu nu știu ce prostii care îi dau peste cap) și insuficiență renală, ambele rezolvate cu niște tramente, perfuzii și plânsete. Dar iepurașul și-a revenit de fiecare dată, până când a murit de bătrânețe, la venerabila vârstă de aproape 10 ani.

Până acum, cu câinele nu am avut nicio problemă de sănătate, așa că în afară că am avut nevoie să-l tundem/toaletăm și să-i facem schema de vaccinare pentru câini, n-am văzut veterinarul la față (bine, el l-a văzut mai des în perioada în care tot fugea din curte și îl găsea veterinarul și îl ridicam de acolo; ne întâmpina mereu vesel, de parcă nu el ar fi plecat de acasă de bunăvoie).

Există mai multe motive pentru care am vrut animale în casa noastră cu copii, printre care, da!, și dezamăgirea mea de copil că n-am avut. Dar o să vă enumăr 3 motive principale pentru care e bine să vă creșteți copiii în compania animalelor.

1. Atașamentul față de animalele de acasă le schimbă în bine atitudinea față de animale în general

Trăim în niște vremuri în care, la nivel macro, ne-au dispărut compasiunea, iubirea și respectul față de natură și animale. Am transformat animalele în niște fabrici de producție pentru satisfacerea unor mofturi umane, fără să luăm în calcul durerile lor, emoțiile lor, viața și sănătatea lor. La nivel macro, vacile trăiesc în spații de 1 metru pătrat, produc lapte toată viața, sunt mulse de aparate. Nimănui nu-i pasă de anormalitatea practicilor, de durerile pe care le provocăm. Vacile au devenit niște sticle din care scurgem laptele. La nivel micro, duminică dimineața organizăm un grătar și cumpărăm 3 tone de carne, din care mâncăm fiecare câte o porție, apoi le mâncăm de-a sila, ca să nu le aruncăm sau le aruncăm în zilele următoare. Parcă am uitat că o bucată de carne nu e o roșie, nu provine din grădină, ci e o bucată dintr-o ființă vie, pe care cineva a măcelărit-o pentru grătarul nostru de duminică.

Putem, însă, să creștem niște viitori adulți mai cumpătați. Mai sensibili și mai puțin egocentrici. Care, ok, sunt în vârful lanțului trofic și mănâncă grătar, la fel ca vânător-culegătorii din care ne tragem. Dar o fac într-un mod cumpătat, fără a uita esența. Ema vrea, deja, să se ducă să abordeze oamenii în supermarketuri și să le explice de unde vine laptele din rafturi și untul și brânza. Să le spună că toate astea vin de la niște vaci nefericite și e convinsă că atunci când oamenii vor afla asta, vor căuta ferme unde vacile sunt văzute și ca animale, nu doar ca recipiente.

2. Viața cu animalele crește stima de sine a copiilor, scade nivelul de anxietate și de depresie

Studiile arată asta: că atunci când un copil sau un adolescent are în grijă un animal de companie, stima lui de sine crește. În special în perioada adolescenței și pre-adolescenței, când stima de sine a tinerilor fluctează foarte mult, animalele sunt importante în viața lor, oferindu-le sprijin emoțional, îndepărtează sentimentele de singurătate și de neadecvare. Iar comportamentul constant și consecvent al unui animal de companie e de neprețuit pentru un copil sau tănâr care trece prin fel și fel de schimbări (fizice, cognitive, emoționale, hormonale).

Și în cazul copiilor mici importanța e aceeași. Un animal de companie, pe care copilul să îl simtă aproape, la fel de constant și de consecvent, căruia copilul să-i poată împărtăși gânduri, planuri, secrete, crește stima de sine. Copilul interacționează cu animalul în termenii ambilor, începe sau continuă o interacțiune, se face ascultat, ajunge să înțeleagă și să cunoască animalul și îi crește, astfel, sentimentul de competență, care aduce cu sine, în timp, o imagine de sine adecvată realității și o stimă de sine crescută. Desigur, responsabilitatea față de animal îl aduce pe copil tot în zona emoțiilor legate de competență. Copilul devine, astfel, capabil să aibă grijă de el și de o altă ființă, prinde încredere în sine și pornește cu curaj în viață.

Pe lângă toate astea, ratele de depresie și anxietate sunt mult mai mici între copiii sau tinerii care au un animal de companie.

3. Animalele susțin dezvoltarea cognitivă a copiilor

Studiile mai arată și că animalele susțin dezvoltarea cognitivă a copiilor. Că, atunci când un copil învață să citească, ajutorul unui animal e de neprețuit. Copilul citește cu greutate la început, iar un câine, de exemplu, îi oferă copilului și publicul de care are nevoie, fără senzația de teamă că celălalt citește mai repede/îl corectează/n-are răbdare/etc. În aceeași măsură, e minunat atunci când copiii mai mari citesc copiilor mai mici.

La vârste mai mici, animalele de companie sunt minunați parteneri de conversație, provocând copilul la și mai multe dialoguri, și mai complexe, astfel încât cel mic exersează limbajul în prezența copilului, dezvoltându-și bagajul de cuvinte rapid, legându-le între ele și formând rapid propoziții, fraze, monologuri, dialoguri.

În plus, se crede că interacțiunea cu animalele poate oferi oportunități pentru dezvoltarea și îmbunătățirea funcțiilor executive (procese mentale care sunt baza pentru planificare, atenție, memorie și auto-control) prin reducerea stresului și oferirea de suport social. Se presupune că acesta ar putea fi unul din motivele pentru care prezența animalelor îmbunătățește în copii memoria, abilitățile de categorizare și de atenție.

Oricum ar fi, studiile arată că acei copii crescuți în prezența animalelor de companie au rezultate școlare mai bune. Desigur, vorbim despre statistici aici.

Doi copii și un câine cu chemarea naturii

Resurse:

Childhood Attachment to Pets: Associations between Pet Attachment, Attitudes to Animals, Compassion, and Humane Behaviour

Companion Animals and Child/Adolescent Development: A Systematic Review of the Evidence