Ce faci când nu mai poți? Nu. Nu mai poți puțin.
Noi, copiii din Bahnhof Zoo - O părere

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

Cam asta a spus Mihaela Coșescu la Social Media for Parents, după o grămadă de discursuri ale specialiștilor adresate mamelor. Sigur, nu știu dacă fix cu cuvintele astea, pentru că a trecut mult timp de atunci, dar suna bine să încep cu replica ei, iar mesajul acolo era: Unde sunt tații? Cu ei de ce nu vorbim?

Pe măsură ce spunea lucrurile astea, îi dădeam dreptate din ce în ce mai mult și simțeam din ce în ce mai mult presiunea. Presiunea îngrijirii copiilor, hrănirii lor adecvate, cu 0 gr de zahăr pe zi sau nu, cu legume sau fără, cu echilibrul dintre viața de mamă și cea de angajată/antreprenoare/ce-o-mai-fi-ea, cu una cu alta.

Dar, unde erau tații? Asta se întreba și Mihaela. De ce tații nu apar în peisaj? De ce punem presiune, în continuare, pe mame? De ce totul e în ograda mamei? De ce nu ne adresăm audienței de ”părinți” și rămânem la audiența de ”mame”? De ce să nu aducem în dezbatere stereotipia pe care o știm atât de bine și de ce să nu ne depășim condiția asta. Și tații pot găti. Iar unii o fac foarte bine. Și tații pot lua decizii bune în creșterea copiilor, cu condiția să fie nevoie de deciziile lor. Și tații pot face orice face o mamă, mai puțin partea de sarcină, naștere și alăptare.

I-am mulțumit Mihaelei pentru remarca ei și am luat o pauză în care m-am gândit. Și eu fac fix tot asta. Vorbesc cu mamele, sfătuiesc mamele, mă adresez lor. Da, 90% din publicul meu e format din femei. Și asta, probabil, pentru că mă adresez lor. Iar dacă stau bine să mă gândesc, unul din cele mai viralizate articole pe care le-am scris, e fix unul care se adresează taților. Asta este pentru tați. Sigur, acum l-aș scrie ușor diferit, dar esența rămâne aceeași: faceți împreună, fiți împreună, fiți o echipă!

 

În toți anii ăștia de când scriu am primit adesea mailuri sau mesaje prin care cititoarele mă întrebau cum mă descurc singură cu unul sau doi copii. Așa păream din articole și din poze, cu V. lipsă din peisaj. V. a fost mereu lipsă doar din peisajul vieții virtuale, pentru că lui nu-i place să fie expus, așa că am respectat asta și l-am ținut ascuns, doar pentru noi. Dar, în peisajul vieții familiei, V. e foarte prezent și foarte implicat, indiferent cât de mult muncește sau călătorește. Și e și foarte descurcăreț. I-am mulțumit de multe ori pentru asta, apoi mi-am dat seama că mulțumindu-i e ca și cum l-aș scoate din familie. Ca și cum n-ar fi și treaba lui, ci doar a mea, iar el mă ajută făcându-mi treaba. Nu-i așa. Nu-i așa deloc.

Dragi părinți, creșterea copiilor e o treabă comună. Știu, mamele poartă sarcina și nasc copiii, ele alăptează, dar copilul nu-i doar al lor. Copilul e făcut de doi părinți și e important să nu uităm asta. E important să nu uităm asta noi, mamele, și să le permitem taților să se implice real, să ia decizii, să gătească și să știe unde sunt hainele copiilor în dulap, care sunt cărțile lor preferate, ce griji și gânduri au, la ce școală vor merge, șamd. Și e important să nu uite asta nici tații și să-și ceară drepturile de părinte, atunci când mama e reticentă în a le da.

Și mai cred, la fel ca Mihaela, că e datoria noastră, unii bloggeri, alții influenceri, alții persoane publice, fiecare pe bucățica ei/lui, să schimbăm puțin discursul public și perspectiva. Să ne îndepărtăm de ”mama care jonglează cu toate și tatăl care o ajută sau nu” și să ne apropiem puțin de ”echipa părinților”, care lucrează împreună în familia lor, care sunt membri cu drepturi depline, dar și datorii pe măsură. Și mai e și treaba noastră de părinți să le prezentăm copiilor noștri, băieți sau fete, o nouă realitate. Realitatea în care și bărbatul poate și face, realitatea în care un bărbat e un adult, nu încă un copil în casă, de care mama are grijă.

Mai cunoașteți și voi tați cu drepturi și îndatoriri egale în familiile lor? Dacă sunt chiar pe canapeaua voastră din sufragerie sau la bucătărie sau în parc cu copiii, lăudați-vă cu ei, să afle lumea că nu-s fata morgana, ci că există!

Fericirea e o alegere

u. Articolul ăsta nu se vrea unul motivațional, care să vă transmită că dacă vreți să fiți fericite nu trebuie decât să vă hotărâți să faceți asta, pentru că e ATÂT de ușor să fii fericit, competent, autonom și pentru că dacă trimiți gândul în Univers, el se va materializa rapid și în 3 zile (cel mult!) vei fi complet, dar complet, fericită.

Ordinul de protecție

Ordinul de protecţie se materializează într-o hotărâre judecătorească dată în regim de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, prin care persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot beneficia de protecţie în scopul garantării integrităţii şi libertăţii personale, atât fizice cât şi psihice, faţă de agresor.

Ce faci când nu mai poți? Nu. Nu mai poți puțin.
Noi, copiii din Bahnhof Zoo - O părere