Marțea și vinerea, de la ora 4, Ema are oră de gimnastică. Merge la gimnastică împreună cu o prietenă/vecină/colegă de grădiniță, care are și ea un frate, puțin mai mic decât Fip. Cât timp fetele își fac antrenamentul, noi, cele două mame și cei doi frați, stăm în parcul de vis-a-vis de sala de sport. E o oră frumoasă, una din puținele pe care Fip le are cu unul din părinți și fără soră-sa și una în care se leagă și prietenia dintre două mame pe care le-au adus una lângă cealaltă copiii lor (atipic, căci de obicei se întâmplă invers).

Unul din subiectele de discuție între noi care apare foarte des(pe lângă bucuriile sau dificultățile vieții de mamă, temerile noastre, supărările noastre, ce mai gătim, etc.) este: ce cărți mai citim. Pentru mine e motorașul care mă face să funcționez mai bine: să pot discuta cu cel de lângă mine despre cărți. Cum zicea Olga, sunt un mic geek și recunosc și mi-o asum și e una din părțile din mine pe care o înțeleg cel mai bine.

Ce-mi place mai mult decât să conversez cu oamenii despre cărțile pe care le citesc, e să descopăr cărți noi de la ei. Așadar, în una din zilele alea de marți sau vineri, am aflat despre ”Noi, copiii din Bahnhof Zoo”. De la prietena mea am înțeles că-i vorba despre o fetiță care ajunge să se drogheze, despre lipsa de control a mamei, care a încercat să o crească liber, ea fiind ținută foarte din scurt de către părinții ei. Mi s-au aprins imediat beculețele. Nu știu dacă asta a interesat-o pe ea în mod deosebit în carte, sau asta am înțeles eu din ce mi-a zis ea, dar m-a intrigat tare de tot descrierea asta și am vrut neapărat să o citesc și eu. Așa că mi-a împrumutat-o și am devorat-o, în ciuda faptului că nu-i o carte scurtă.

În esență, ”Noi, copiii din Bahnhof Zoo” este povestea de adolescență a Christianei F., o fată care crește în Berlin în anii 70. Cartea e scrisă în urma declarațiilor Christianei la poliție, romanțate pentru a le transforma în roman. În romanul scris la persoana I, sunt inserate și capitole în care apare vocea mamei și perspectiva ei, sau altor adulți implicați în investigații.

Și să vă spun ce interpretări am dat eu cărții, foarte probabil diferite de alți cititori.

Descrie o copilărie destul de tristă, între betoanele orașului, copiilor fiindu-le îngrădită orice tentativă de a se juca liber, în natură (spațiile verzi sunt rapid acoperite de beton sau de interdicții, locurile de joacă liberă dispar unul câte unul, până când copiilor nu le mai rămâne nimic altceva decât să facă prostii, pentru a provoca poliția, vecinii, orice adult care, am interpretat eu, ar putea vedea câtă nevoie au de esența copilăriei: jocul). Descrierea asta a copilăriei nefericite între betoane și comparația cu sentimentul de plin și de bucurie pe care îl simțea Christiane atunci când mergea la bunica ei, care trăia la țară, nu m-a dus neapărat cu gândul la copilăria mea, ci mai degrabă către studiile care arată că deconectarea de la natură duce către depresie. Că a te plimba zilnic prin iarbă, printre copaci, printre flori, e un adjuvant important în tratarea depresiei. Că e esențial să ne păstrăm în natură, acolo unde e locul nostru.

Mai departe de atât, aflăm despre tatăl Christianei, un bărbat nefericit în căsnicia lui, care ajunge să fie violent fizic și psihic cu Christiane, sora ei și mama lor, până când mama lor decide să divorțeze și să se mute, într-un final, de acasă. De la mamă aflăm că și tatăl ei fusese la fel de violent, iar toate descrierile violențelor taților familiei, mă duc cu gândul la Măștile Fricii de Camelia Cavadia (o să-mi spun cândva părerea și despre asta) și mă fac să trag concluzia că indiferent de perspectiva culturală, perioada istorică în care au loc actele astea de violență, că-s într-un apartament din România sau unul din Berlin, copilul simte la fel ceea ce i se întâmplă.

Apoi, Christiane descoperă viața de noapte a orașului și, negăsindu-și locul, vrea să arate cât e de tare, de puternică, de ”cool” (nu știu ce cuvinte mai folosesc tinerii azi pentru ”cool”-ul ăsta, care sună cam bătrânicios, e adevărat). Trece cu lejeritate de la un drog la altul, scopul ei fiind să ajungă printre ”daviști”, consumatorii de heroină, adică, cei mai cool dintre toți. Începe cu alcool, hașiș, LSD, trage pe nas heroină, până când ajunge să se înțepe.

”Noi, copiii din Bahnhof Zoo” descrie apoi greutățile pe care le întâmpină Christiane, scindată în două părți. Una care vrea să renunțe la droguri, care visează la o viață frumoasă (viața de după droguri), care e convinsă că e altfel decât ceilalți daviști și una care, după fiecare cură de dezintoxicare, după fiecare episod de sevraj (descrise extrem de plastic), revine în locurile cunoscute, trage iar pe nas și ajunge iar să se înțepe.

Mi s-a părut extrem de dureros ceea ce se întâmpla, cu trotuarul prostituatelor de 14 ani (Baby-Streife), care o făceau pentru a strânge bani de încă o doză din cele câteva zilnice necesare pentru a putea funcționa, cu anunțurile periodice din ziare despre prieteni ai Christianei, de aceeași vârstă cu ea, care mureau pe rând de la supradoze (voite sau accidentale), cu inocența iubirii dintre ea și Detlef, care se prostitua cu homosexuali pentru a face rost de banii de doze de heroină pentru amândoi, astfel încât ea să nu fie nevoie să o facă. Cu patul cu așternuturi impecabile din apartamentului prietenului lor pierdut, în care nu puteai intra din cauza mirosului, sângelui de pe carpetă, cutiilor cu resturi de mâncare împrăștiate peste tot, în care Christiane dormea ”fund în fund” cu Detlef, păstrând pură iubirea lor în munții de mizerie în care se scăldau în camera respectivă și în viață.

”Noi, copiii din Bahnhof Zoo” e o carte grea, cu descrieri foarte plastice ale vieții paralele pe care o duce Christiane, care seara îi povesește mamei despre copiii care se droghează și cum ea n-ar putea face niciodată asta, și diminețile în care nu știe cum să ajungă mai devreme la baie pentru a se injecta, înainte să intre în sevraj sau cum pleacă împreună cu mama ei la școală și se oprește într-o toaletă publică unde se injectează, după ce își curăță seringa în WC-ul din acea toaletă publică.

E o carte ca o cărămidă pusă în stomac și pe inimă, care m-a lăsat cu lacrimi, cu o stare de greață greu de dus și cu o frică nouă. Frica de a nu fi observat atunci când copilul are o problemă (cum naiba să nu observi ca mamă iubitoare că ai un copil dependent de heroină în casa ta?! E posibil așa ceva? E posibil să nu reușim să vedem mai departe de imaginea pe care ne-am creat-o despre copilul nostru?!), dar și teama că e posibil ca orice am face să nu fie bine (copiii dependenți din roman au toți povești diferite, de la copii cu părinți prea stricți, la copii cu părinți prea relaxați, copii din familii, măcar aparent, normale, copii de toate felurile, copii pe care părinții încearcă să-i salveze, copii de care părinții au uitat, copii iubiți, copii doriți, copii…).

Vă recomand să o citiți și să vă dați un reset. Atunci când auzim de drogați, de dependenți, ne e greu să-i mai vedem ca pe ființe umane. Ne e frică de ei, simțim, poate scârbă, suntem furioși. Cartea asta prezintă tulburările lor interioare. Tumultul sufletelor lor. Îi arată cum sunt: umani. Oameni, mai mari sau mai mici, care au intrat pe un drum de pe care nu pot ieși. Dar oameni. Cu emoții, cu gânduri, cu frici, cu bucurii. E un roman-lecție-de-viață. Cel puțin pentru mine. Oh, iar simt cărămida din stomac…

PS: M-am interesat de soarta Christianei F. Nu a reușit niciodată să renunțe la droguri. Și i se pare că romanul nu a prezentat suficient de bine tumultul ei interior, așa că a mai scris și ea, personal, povestea vieții ei apoi.

Și există și filmul. L-am văzut într-o seară. Ne arată cam 10% din puterea romanului. Deci nu vi-l recomand, pentru că pierde toată esența.

Traducerea e foarte bună. E una din puținele cărți pe care le-am citit (cel puțin în ultima vreme) unde n-am simțit că s-a pierdut din emoție în traducere.