Auzim adesea în jurul nostru cum copilul e un burete și absoarbe tot ce prinde în mediu. De fapt, se pare că unul dintre motivele pentru care ne naștem nedezvoltați din punct de vedere mental e fix asta. Să avem un creier-burete, care să absoarbă particularitățile societății în care ne dezvoltăm, pentru a putea funcționa cât mai ușor în ea. Creierul nostru e receptiv la mediu și schimbările lui chiar din perioada intrauterină, și, cu atât mai mult, după ce ne naștem.
Partea proastă în ecuația asta e că absolut tot ce e în jurul copilului îl influențează într-un fel sau altul. Intervine aici veșnica dezbatere ”natură vs. educație”, care dintre ele preia hățurile în dezvoltare, însă, se pare că treaba e undeva pe la mijloc. Da, contează și predispoziția internă, dar contează și mediul din exterior. Cu alte cuvinte, dacă e să ajungem la subiectul pe care am vrut să-l abordez de la bun început, atunci când vine vorba despre temperamentul unui copil contează și structura lui interioară și mai contează și mediul în care crește.
Mediul unui copil e compus din oamenii din jurul lui, spațiul în care trăiește, mâncarea pe care o mănâncă, jucăriile cu care se joacă, atmosfera de acasă, absolut tot.
La unul din primele cursuri de terapie prin artă pe care le-am făcut acum ceva vreme, am aflat ceva interesant despre culori și interacțiunea noastră cu culorile. Că e adevărat. Culorile stârnesc trăiri și emoții în noi, care nu sunt, însă, universale. Dacă un copil pune mâna pe o cariocă neagră și nu desenează decât cu negru timp de 3 săptămâni, nu înseamnă că e ceva greșit cu el, nici că e depresiv sau că are alte probleme sau tulburări. Poate, pur și simplu, culoarea neagră îi aduce lui o stare de bine pentru că, de exemplu, în ziua aia în care a căzut de pe tobogan și și-a spart nasul, mama, care a venit într-un suflet și l-a luat în brațe și l-a făcut să se simtă în siguranță, era îmbrăcată cu o rochie neagră. Din momentul acela el asociază negrul cu siguranța și iubirea și îl folosește nonșalant în desenele lui, lăsându-ne pe noi să ne perpelim ca o vânătă în cuptor că ceva grav se întâmplă cu al nostru copil.
Ce este, însă, adevărat, e că intensitatea culorilor poate transmite creierului copiilor (și adulților) mesaje de relaxare sau de stres și agitație. Și este, din cauza asta, important să privim din toate unghiurile opțiunile pe care le avem atunci când ne-am decis să punem culoare în camera copilului.
În esență, după cum v-ați fi imaginat, probabil, o culoare pală, pastelată induce calm și relaxare, pe când varianta intensă a ei invită la acțiune, la a face, devine stimulantă. Atunci când oscilați între portocaliu pal-pastelat sau portocaliu țipător în camera copilului, luați în calcul ce vreți să transmiteți și ce vreți să modelați în copil. Și cum sunteți și voi, ca familie. Doar să luați în calcul câteva aspecte, atunci când alegeți anumite culori pentru pereți:
1. O cameră albă e cel mai ușor de gestionat și de colorat prin accesorii, în funcție de preferințele în schimbare ale copiilor.
Noi am ales pereți albi, mobilă albă (cum am amenajat și în restul casei), mai puțin la pat, pe care l-am luat natur, apoi am adăugat un gri-albastru-petrol la draperii și ușile de la dulapul lui Fip și roz la ușile de la dulapul Emei și la perdea. Experiența cu ei m-a învățat că îi agită haosul din cameră, așa că albul a fost foarte potrivit pentru noi. Jucăriile, cărțile și stickerele pe care și le-au lipit pe pereți sunt mai mult decât suficiente.
Apropos de alb, ca să înțelegeți de ce ne calmează el, să vă spun cum îl percepe creierul. Poate v-ați întrebat de ce hotelurile au așternuturi și prosoape albe, de ce la spa nu primești decât tot prosoape albe, de ce cabinetele medicale sunt albe și etc. E foarte simplu. Atunci când ai un așternut alb, creierul știe că orice pericol se poate vedea pe el. Nu doar mizeria se poate vedea, ci și o tarantulă sau un șarpe veninos. Așa că, atunci când intri în camera de hotel în care n-ai mai fost niciodată, creierului îi e mai ușor să scaneze zona și să decidă, rapid, că nu-i niciun obiect sau ființă mortală în jur și se relaxează. În schimb, în așternuturi colorate, cu tipare și modele, pe pereți cu o mie de culori, tapet în toate felurile și mobilă de toate culorile, îi e mai greu să facă scanarea asta. Și stă cu griji. Dacă apare un boa de nicăieri?
2. Dacă alegeți o culoare tare, rezumați-vă la asta
Știu. Grădinițele sunt pline de pereți verzi cu stickere albastre și personaje multicolore, care te privesc de pe fiecare perete în parte, până te amețesc. Pe jos zeci de metri pătrați de covoare cu străzi și mașinuțe și copaci și case de toate culorile. La geamuri draperii cu personaje, personaje și desene pe dulapuri, pe cutii, peste tot. Știu că există picturi fantastice pentru pereții camerelor copiilor cu toate personajele din toate poveștile de pe lume. Admir frumusețea lor. Dar, când vine vorba de a trăi zi de zi într-o astfel de cameră, mai ales când ai un metru și creierul într-un permanent galop răvășitor, aș spune pas. În haosul culorilor se pierde ideea de ordine (o etapă importantă în dezvoltarea lor), atenția și concentrarea. La fel ca și atunci când toate jucăriile sunt peste tot. Multe opțiuni, prea multe opțiuni, mulți stimuli, prea mulți stimuli, pentru un copil care are oricum o fereastră de atenție foarte mică.
3. Dacă alegeți o culoare tare, amenajați un alt colț de casă pentru reconectare
E ok să faceți camera colorată, mai ales dacă acolo e spațiul de joacă al copilului. Dar el va avea nevoie și de un spațiu pentru reconectare cu corpul lui. Un spațiu unde să nu-l mai copleșească stimulii externi și unde să-și poată asculta gândurile și emoțiile și corpul, unde să poată să se uite în interior, fără să țipe exteriorul la el. Asta poate să fie un alt colțișor al lui din altă cameră, sau poate un cort alb și simplu în camera lui sau cine știe ce idei vă mai vin.
Voi ce culoare ați ales pentru camera copiilor?
3 lucruri pe care le face un psihoterapeut…
câte altele mai facem.
Însă, pe lângă astea, care par complet neieșite din comun, aș vrea să vă mai aduc în vedere 3 lucruri pe care le fac sau le-am făcut și cu care mi-am bătut nițel capul pe alocuri și la care nu m-aș fi gândit că sunt atât de importante, pe vremuri.
3 lucruri pe care o să le vreau de la noua casă
Îmi doresc tare mult ca anul acesta să ne mutăm. Decizia asta vine și cu entuziasmul noului, și cu frica efortului, dar și cu tristețea faptului că dacă ne iese, vom lăsa în urmă casa în care s-a născut Filip și în care au crescut amândoi. Da, știu. Acasă este acolo unde suntem noi. Și, în același timp, îmi e confortabil și să mă uit la fiecare colțișor de casă și să am amintiri cu fiecare spațiu în parte.
3 lucruri ciudate care mă fascinau în copilărie
Când eram mică, cei mai puternici oameni de pe lume (în afară de părinți și bunici) erau: doamna care cântărea la magazin, doamna farmacistă care ne dădea bonul pentru medicamente, medicul care putea să-ți dea un micuț nimic din cabinetul lui când terminai și controlorii din autobuze.
Toate aceste personaje mă fascinau. Mi se părea că fac ceva ce nu e la îndemâna muritorilor de rând.