Azi am ajuns, pentru prima dată la Social Media for Parents, EVENIMENTUL de la care nu ai cum să lipsești dacă ești blogger de parenting. Bine, eu am lipsit până acum pentru că mi-am găsit scuze în fiecare an să nu ies din zona de confort. Ba că sunt cu copiii, ba că e fix de ziua mea, ba că una, ba că alta… De fapt, mi-era frică să mă duc, pentru că sunt timidă și retrasă și n-o să am cu cine să schimb trei impresii sau o să fiu obligată să interacționez cu oameni pe care nu-i cunosc și care habar n-au cine sunt eu. În esență, mă temeam că o să retrăiesc anii de generală, cu diferența că în generală mă ascundeam în prieteniile cu fetele mele, la fel de puțin populare ca mine, iar aici n-aveam unde să mă ascund. Mă rog, de suprafață, țineam în continuare cu dinții de motivele pragmatice: greu cu copiii, sunt plecată din oraș, îmi pare rău, vă urmăresc online.

Pentru prima dată, anul ăsta am cochetat cu ideea de a ieși din zona-mi de confort și să merg, dar mi-a trecut. De fapt, mi-a trecut și mi-a tot revenit. Am tot oscilat între da și nu, până când am ales nu. În ultima clipă, după o discuție cu Daniela de la am ales să trag o rochie pe mine, niște sandale în picioare și să mă prezint la Hotel Caro. Și m-am prezentat. Și m-am întâlnit cu multă lume dragă mie, cu multe mame minunate pe care nu le-am mai văzut de mult timp, am avut pe cine pupa și pe cine îmbrățișa, am avut cu cine schimba impresii și păreri, am avut onoarea de a îmbrățișa bebeluși pufoși și adorabili și, una peste alta, m-am simțit mult mai în largul meu decât m-aș fi așteptat.

Ce mi-a rămas, însă, în minte, a fost discuția pe care am avut-o cu Otilia Mantelers, care mi-a zis la un moment dat că mă admiră sau că îmi admiră evoluția, nu mai știu exact pentru că mă concentram pe a primi complimentul și nu pe a-l respinge, cum am învățat eu că se face (grrr).  Lăsând la o parte faptul că … na … am ajuns, în sfârșit, să mă simt bine atunci când primesc gânduri pozitive despre mine, m-am dus cu mintea instant la o situație similară. Acum mulți ani, când eram eu mică și mergeam cu autobuzul 126 către școală, plecam dimineața mereu la aceeași oră din stația din colțul străzii. Asemeni mie, mulți alți pasageri ai autobuzului plecau la aceeași oră, cu același autobuz, în fiecare dimineață. Printre ei, o fată roșcată, cu părul ondulat, care mă fascina în fiecare dimineață. Nu știam ce e cu ea, dar îmi apărea în față parcă învăluită într-un halou. Părea atât de vie și de proaspătă și de frumoasă și de bună, că nu-mi puteam lua ochii de la ea. Aș fi vrut să știu tot despre ea, cum o cheamă, unde învață, ce face în timpul liber, ce citește, ce muzică ascultă, ce mâncare îi place, CUM DE TRĂIEȘTE ATÂT?! CUM DE E ATÂT DE VIE?! Cum de îmi sare în ochi, cum de parcă o cunosc de o viață. N-am vorbit niciodată cu ea și la un moment dat, orele noastre de autobuz au luat-o pe căi diferite. Și n-am mai văzut-o.

N-am mai văzut-o până astă toamnă, când am regăsit-o la lansarea cărții Mihaelei Coșescu, R-Mami. Lume mică și frumoasă. Era acolo. La fel de colorată, tot cu halou, la fel de vie. M-am foit, m-am sucit, m-am răsucit… Până la urmă, mi-am luat inima în dinți și i-am mărturisit iubirea mea platonică de copil de generală și cât de tare mi-a rămas ea în minte de atunci. Cât mă fascina și cum era ca o zână pentru mine, dimineața la ora 7.30, în autobuzul aglomerat, cu geamuri aburite. Ne-am îmbrățișat și a fost un moment frumos. Și m-am simțit fantastic. M-am simțit fantastic să mă duc la o străină și să-i spun că ea mi se pare fantastică și că, deși nu mă cunoaște, a fost fantastic de importantă pentru mine în fiecare dimineață, în fantasticul autobuz 126. Am simțit că explodez de bucurie și de mulțumire și parcă inima era un borcan pe pereții căruia se prelingea miere călduță. Fix așa m-am simțit.

Așa că azi, după ce am inspirat complimentul Otiliei și l-am lăsat să ajungă în colțișoare de inimă și minte, mi-am amintit de ziua aia și apoi m-am întrebat de ce oare nu fac asta mai des. Și pentru că tot vine mâine ziua mea, mi s-a părut ocazia perfectă să și implementez. Printr-o provocare. Dacă mă urmăriți de mai mult timp și dacă suntem și prieteni pe facebook, poate că știți despre provocarea #100ziledesinceritate, pe care am ținut-o public și care m-a golit de multe pietre care-mi apăsau tare pe piept. Mi-a făcut tare bine să mă dezvelesc nițel și să mă recunosc puțin prin spatele măștilor de social media. Așa că nu doar că nu mă tem de provocări, dar îmi și plac mult, pentru că am simțit pe pielea mea câte îmi aduc.

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba. Să ies de pe pilotul automat și să trăiesc de-adevăratelea. M-am pus, deci, la birou cât timp făceau copiii baie și mi-am propus 33 de lucruri pe care să le fac începând de mâine, câte 1 pe zi. Pot părea banale, dar am zile în care mi se pare că trăiesc extrem de deconectată de la mine însămi, așa că în una din zilele astea o să-mi prindă tare bine ”mergi la un muzeu” sau ”ascultă melodia preferată fără să faci altceva în timpul ăsta”. Mici nimicuri, ca niște macazuri, care mai schimbă puțin direcția.

Dacă și voi aveți nevoie să vă mai reconectați, vă invit să facem treaba asta împreună. Să trăim cu intenție 33 de zile, începând de mâine. Și să împărtășim impresii la final, despre cum ne-am simțit și dacă și cum ne-a ajutat.

Așa. Deci, cu asta am rămas eu de la Social Media for Parents 2018, de azi.