Partea bună în anul 2018, când 85.8% din populația Uniunii Europene are acces la internet, e că putem accesa informație gârlă, din orice domeniu ne-ar interesa. Ca părinți supraprotectori ce suntem, mulți dintre noi ne pregătim pentru creșterea copilului mai ceva ca pentru o teză de doctorat. Medicină, psihologie, terapii alternative de toate felurile, cursuri de prim ajutor, logopedie, pe toate le facem.
Partea proastă în anul 2018 e că avem atât de mult acces către atât de multă informație, încât la un moment dat nu mai reușim să ne punem de acord cu noi înșine dacă e bine sau nu e bine ceea ce facem.
Citim cărți în care scrie să nu luăm copilul în brațe atunci când plânge, pentru că o să ni se urce în cap. Apoi, citim cărți în care scrie să ne luăm copilul în brațe, pentru că așa îl ajutăm să devină un viitor adult echilibrat. Apoi, citim în alte cărți să nu-l luăm în brațe, ci să-i fim alături atunci când plânge, pentru că îi e benefic. Apoi, ajungem la alți autori, care spun nu doar că să-l luăm în brațe, dar să-l și ținem acolo atunci când el vrea să plece, pentru că așa îl ajutăm să descarce emoțiile grele, pe care le poartă cu el din vremuri uteriale. Ne trezim că nu mai știm nici cum să facem și nici ce să credem. Cumva, în noi, există încă un reflex de a interveni atunci când copilul plânge. Dar dacă n-o fi bine? Dacă se-nvață înbrațe? Sau dacă are nevoie să plângă?
La fel și cu laudele. Citim într-o carte că-i bine să ne lăudăm copiii. Pentru că îi ajută să se vadă prin ochii noștri și să se simtă capabili și importanți. Le dăm încredere în ei și vor dori să repete experiența, pentru că s-au simțit bine așa mari și puternici cum i-am prezentat noi. Apoi, citim în altă carte că dacă îi lăudăm, nu-i bine. Pentru că vor ajunge să se simtă prea importanți și prea speciali și nu vor mai depune eforturi pentru a fi mai buni și pentru a excela. Apoi, vine altă carte, care zice și ea că nu-i bine, pentru că dacă îi lauzi pe copii, ei vor deveni dependenți de laudă. Că vor face lucruri minunate doar ca să fie lăudați, și nu ca să facă un bine celuilalt. Complicat.
În afară de teoria bebelușului care plânge ca să-și manipuleze părinții să fie luat în brațe (teorie care nu stă în picioare pentru că un bebeluș nu are capacitatea mentală pentru a manipula), cred că fiecare dintre teoriile de mai sus are un picuț de adevăr în ea. Da, copiii au nevoie de inbrate și copiii au nevoie câteodată și să plângă. Da, nu i-aș refuza inbrațele ca să-l ajut să se descarce, dar nici nu i-aș îndesa 3 pufuleți în gură, doar-doar n-o mai plânge. Și da, nu-i bine să lăudăm copiii, în special atunci când o facem ca metodă de manipulare. Și da, câteodată e bine să-i lăudăm și să-i facem să se simtă speciali și importanți și deosebiți și capabili. Și o să vă dau câteva idei mai jos despre cum putem să-i lăudăm pe copii fără să-i stricăm și fără să le creăm traume ireparabile.
1. Fii sincer
Ziceam și mai sus (și repet și aici). Nu-i ok niciodată să lăudăm copilul ca să-l manipulăm. Când facem asta, nu suntem sinceri nici față de noi și nici față de copii. Și stricăm relația dintre noi. Copiii simt nesinceritatea și învață din comportamentul nostru mai mult decât am vrea, câteodată. În plus, un astfel de comportament din partea părinților scade stima de sine a copiilor, îi fac pe copii să piardă contactul cu sinele lor autentic și îi fac dependenți de laude, crescând astfel motivația extrinsecă și făcând-o mică, mică, mică de tot, pe cea intrinsecă.
Deci nu-i nevoie să lauzi copilul ca să-l convingi să facă sau să nu facă ceva. Știu că e mai simplu, dar gândește-te cum o să te simți atunci când va aplica aceleași metode pe tine 🙂
2. Nu pune etichete
Unul din motivele pentru care laudele nu-s bune e că ele vin ca niște etichete lipite în fruntea copilului. Am făcut un experiment la un atelier cu părinți și a ieșit foarte frumos. Am scris pentru fiecare participant la atelier câte o etichetă. Jumătate dintre ele erau pozitive, iar jumătate negative. Tuturor participanților le-am lipit etichetele în cauză pe spate, pentru ca ei să nu le poată vedea, ci doar ceilalți. Și pe timpul pauzei am încercat să interacționăm între noi în funcție de eticheta primită. Eu am nimerit eticheta pe care scria ”Prost”. Așa că am primit remarce dureroase legate de lipsa mea de inteligență, astfel încât la sfârșitul pauzei știam clar că am pe spate o etichetă negativă. Dar, când am rugat participanții să treacă în partea dreaptă dacă sunt de părere că eticheta de pe spatele lor e pozitivă și pe partea stângă dacă suspectează că eticheta este negativă, cei cu etichete pozitive nu prea au știut unde să se așeze. De exemplu, cineva cu eticheta ”bun” primea remarce de genul ”Îngrozitor te comporți. Nu mă așteptam la așa ceva din partea ta”. Sau ”Wow, sunt dezamăgită că am auzit asta de la tine” sau altele asemenea. Astfel încât, persoana cu eticheta ”Bun” nu reușea nicidecum să atingă potențialul pe care ceilalți îl așteptau de la ea. Aș putea spune, chiar, că mie, proastă cum eram îmi era mai ușor. Așteptările celorlalți de la mine erau mai jos. Și, deși cuvintele dureau, nu simțeam dezamăgirea.
3. Laudă procesul, nu persoana
Drept urmare, data viitoare, în loc să-i zici copilului că e bun la matematică, zi-i că te fascinează felul în care alege să rezolve problemele. Înainte să-i spui fetiței tale că e deșteaptă, ia o pauză și spune-i cât de tare te-a mirat când ai văzut că a muncit atât de greu și a reușit să învețe să citească atât de devreme. Practic, nu pui o etichetă. Descrii o situație. Fetița a exersat mult și a reușit să citească devreme. Băiețelul rezolvă problemele într-un mod anume. Desenul e extrem de colorat și elaborat. Pentru prăjitura asta a fost nevoie de foarte mult efort. Etc. E vorba despre ce convingeri implantăm în copil. Growth mindset sau fixed mindset?
Despre asta am scris mai mult aici și aici și vă invit să citiți.
3 lucruri pe care le face un psihoterapeut…
câte altele mai facem.
Însă, pe lângă astea, care par complet neieșite din comun, aș vrea să vă mai aduc în vedere 3 lucruri pe care le fac sau le-am făcut și cu care mi-am bătut nițel capul pe alocuri și la care nu m-aș fi gândit că sunt atât de importante, pe vremuri.
3 lucruri pe care o să le vreau de la noua casă
Îmi doresc tare mult ca anul acesta să ne mutăm. Decizia asta vine și cu entuziasmul noului, și cu frica efortului, dar și cu tristețea faptului că dacă ne iese, vom lăsa în urmă casa în care s-a născut Filip și în care au crescut amândoi. Da, știu. Acasă este acolo unde suntem noi. Și, în același timp, îmi e confortabil și să mă uit la fiecare colțișor de casă și să am amintiri cu fiecare spațiu în parte.
3 lucruri ciudate care mă fascinau în copilărie
Când eram mică, cei mai puternici oameni de pe lume (în afară de părinți și bunici) erau: doamna care cântărea la magazin, doamna farmacistă care ne dădea bonul pentru medicamente, medicul care putea să-ți dea un micuț nimic din cabinetul lui când terminai și controlorii din autobuze.
Toate aceste personaje mă fascinau. Mi se părea că fac ceva ce nu e la îndemâna muritorilor de rând.