3 lucruri - Cum să ne lăudăm copiii fără să-i stricăm
Despre aromaterapie, pe scurt

Acum vreo 15 ani, când mai aveam nițel și terminam liceul, ideea de consiliere de carieră pentru elevi era o dovadă supremă de narcisism. Un ifos. Tichie de mărgăritar. Timpurile erau mișcătoare. Parcă ne modernizam și parcă totuși nu. Parcă părinții noștri încă nu puteau privi înainte fără teama de a fi prinși din urmă de griul blocurilor și oamenilor la fel care îi urmăreau cu guri căscate de monstru care se hrănise atâta vreme cu tinerețea, bucuria și sinceritatea lor. Parcă le era teamă tuturor adulților din jurul nostru să facă un pas înainte, ca să nu se trezească apoi că fac doi înapoi. Tot ce era în jurul nostru părea să fie o realitate de cristal, pe alocuri crăpat, pe alocuri murdar, dar amenințat în permanență că la orice vânt mai puternic, va fi spulberat definitiv de cel mai mic fir de nisip.

Așadar, puțini păreau cei care să aibă o idee despre ce va fi să fie. De fapt, privind în urmă, părinții din generația noastră îmi pare că se împărțeau în trei categorii.

Părinții care păreau să știe cum vor evolua lucrurile. Puțini la număr. Foarte puțini, chiar și între părinții colegilor mei, deși am învățat la o școală puțin mai ”în bulă”. Sau ”în afara bulei” de oameni ce nu știau altceva decât comunism.

Apoi veneau părinții curajoși. Care, deși nu știau ce o să se întâmple, își puneau speranțele în ”afară”. Mulți dintre colegii mei au plecat ”afară”, în Germania sau Austria, unde au făcut o facultate sau alta și de unde cei mai mulți nici că s-au mai întors. Nici n-ar fi avut la ce.

Din a treia categorie făceau parte părinții care se temeau de viitor, pentru că părea atât de diferit de trecut, cu toate astea putea să ajungă să fie chiar la fel la un moment dat. Și nu reușeau să-și dădeau seama ce-i mai rău. Să fie la fel, sau să fie altfel? Cam așa cred eu că au fost și părinții mei. Iar pentru că nu știau foarte bine ce o să fie, s-au gândit că cel mai de folos mi-ar fi să fiu flexibilă. Recunosc, asta simt și eu pentru copiii mei. Că asta e important pentru un viitor incert. Să fie flexibili. Ce însemna flexibilitatea acum 32 de ani e diferit de ce înseamnă (cel puțin pentru mine) flexibilitatea acum, iar asta e o poveste pentru altă zi.

Pe principiul trebuie să știi să faci de toate și nimic, ca să te poți angaja oriunde, am ajuns să învăț la facultate să fac traduceri. De parcă nu mi-ar fi fost suficient 12 ani de școală plus vreo 3 de grădiniță de germană matern, limba secundară îmi fu germana… Învățam, din nou, declinări, conjugări, verbe regulate și neregulate. Vreo 4 ani. La finalul facultății, aveam o diplomă care-mi permitea să-mi iau autorizația de traducător pentru limbile engleză și germană. Pentru limba engleză n-am depus niciodată actele. Pentru limba germană puteam să mi-o iau chiar și fără facultate, în baza altor testări, examene și diplome ce le mai aveam. Nu eram nivel C2, eram nivel C1. Iar asta era suficient. Dar, aveam o diplomă de facultate, care nu m-ar putea stigmatiza niciodată ca fiind supracalificată. Practic, asta însemna că mă pot angaja oriunde.

4 ani pierduți din viață, pentru că n-am avut curajul la momentul respectiv să pun un picior în prag și să spun ceea ce simțeam. N-aș fi vrut să merg la facultatea asta inutilă (sau, hai să fiu drăguță; să-i zic ”parțial inutilă”, din respect față de cei câțiva profesori minunați pe care i-am cunoscut acolo… căci au fost). Aș fi vrut să merg la altă facultate. De exemplu, mi-ar fi plăcut psihologia. Mama spunea, însă, că psihologia nu-i o facultate serioasă, pentru că ”toată lumea” face psihologia. Apoi, că-i greu și costisitor să-ți deschizi un cabinet și ce-o să te faci? O să mori de foame cu diploma de psihologie în brațe. N-a fost loc de negociere, nu doar pentru că ea a închis ușa, ci și pentru că după ce a închis-o ea, eu, ca un copil demn și respectuos ce eram, am încuiat-o bine cu cheia, pe care am aruncat-o departe. Aia e. Nu-i de mine psihologia.

Mi-au mai trebuit vreo 10 ani să mă trezesc. A fost adevărat, facultatea mi-a acordat multă flexibilitate. Știam bine germana, iar asta m-a ajutat mereu să-mi găsesc locuri de muncă ok. Am schimbat domeniile, am trecut prin corporație, am făcut marketing, finance, am trecut de la una la alta, negăsindu-mi, de fapt, locul, dar punând suflet peste tot unde simțeam că e ceva nou de învățat, că am libertate să mă desfășor, că ceea ce fac eu e cât de cât important și relevant în lumea asta.

Când am intrat în concediu de maternitate cu Ema, V. m-a întrebat foarte serios într-o zi: ”Ce-o să faci când se termină concediul? Te mai întorci în corporație? Ca să știm cum ne organizăm”. Mi s-a părut SF întrebarea lui. Cum să nu mă mai întorc? Ce vorbă-i asta? O să ajungă copilul la 2 ani, o să-i găsim o grădiniță unde o s-o lăsăm dimineața la 8.30, apoi o să fugim s-o luăm la 18.30, ca orice familie din jurul nostru. Că așa se face. Ceva vreme mai târziu s-a dovedit că omul ăsta are un fler extraordinar. Sau că, poate, mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însămi.

 

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea. Pentru că, vreo 11-12 ani mai târziu, m-am întors la ușa aia încuiată, m-am căutat peste tot de cheie și am găsit-o la el până la urmă.

Am descuiat ușa și am intrat. Facultate, cursuri de formare în psihoterapie, tot felul de alte cursuri și cursulețe, certificări și diplome mai mult sau mai puțin utile, cărți, zeci de cărți, sute de cărți, terapia mea personală, etc. Voiam să recuperez toți anii ăștia și să aflu tot!

Apoi am început să lucrez cu clienți (mai degrabă cu cliente) și abia atunci mi-am dat seama cât sunt de norocoasă. Ce înseamnă să faci ceva din suflet și din inimă, cu pasiune și cu dorință. Să nu bodogăni că ai ședințe seara la 10 sau dimineața la 8 (ok, recunosc, 8 dimineața e off limits pentru o zgripțuroaică matinală ca mine :)). Să nu simți că muncești atunci când o faci. Să vezi și să simți că dai înapoi lumii tot ce poți tu mai bun. Să te cunoști mai bine din fiecare ședință, căci cred că terapia și consilierea sunt oglinzi fantastice nu doar pentru client, ci și pentru terapeut.

Sunt norocoasă că ajung la mine povești care îmi apasă butoane și care mă îndrumă să mă caut mai mult. Că mă lovesc în față lucruri pe care încercam, ca un animal speriat, să le ascund și să le las mult în urma mea. Că îmi apar de atâtea ori, încât mi-e imposibil să le mai ignor și îmi suflec mânecile și mă pun pe treabă, să le întreb cine sunt și ce vor de la mine, să vedem cum putem merge alături, braț la braț în viața asta, care poate să fie frumoasă sau urâtă. Depinde ce alegi. Sunt norocoasă pentru toate femeile astea care mi-au intrat în viață și care m-au făcut să mă uit cu sinceritate la mine, ca într-o oglindă curată, în fața căreia stau dezbrăcată, limpede, cu toate cicatricile mele, fără să mai fug și fără să mă mai ascund.

Sunt norocoasă. Sunt norocoasă, așa cum a zis Ema aseară, când i-am povestit că n-am găsit sparanghel murat la Lidl, din care a mâncat la Simona și i-a plăcut mult, ci la Carrefour și are alt gust și e mult mai moale:

– Mami. Sunt cea mai norocoasă fetiță.
– Cum așa?
– Păi ai găsit sparanghel din ăla. Și nu doar că ai găsit sparanghel, dar pentru că mie mi-a căzut dintele și mi-e greu să mănânc, ai găsit sparanghel moale, ca să-mi fie ușor. Sunt foarte norocoasă!

O fi genetic. Vă mulțumesc tuturor!

Mai multe despre mine puteți citi aici.

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

3 lucruri - Cum să ne lăudăm copiii fără să-i stricăm
Despre aromaterapie, pe scurt