Cum i-am rămas mică Emei și o recomandare de carte pentru părinți

Când era Ema mică, vorbeam despre orice. Ce conta că are 3 luni, sau 6 luni, un an, sau doi? Gândeam mereu cu voce tare și îi explicam de toate. Și le reținea, că doar tocmai ce-și exersa și ea memoria. Îi povesteam ce vedeam eu prin jur, îmi mai citeam cărțile cu voce tare, mergeam pe stradă cu ea în wrap și ne întrebam (mai mult eu) de ce o fi supărat un domn, de ce o fi veselă o doamnă. Înainte să împlinească doi ani spunea că a căzut nu pentru că n-ar fi fost atentă, ci pentru că a atras-o forța gravitațională, corelație pe care o făcuse singură între mărul lui Newton care cădea din copac și dulceața de copil, care cădea din picioare.  Știa cine e președintele țării, cum îl cheamă și cum arată, mersese la vot, îi explicasem despre democrație (votam în mașină cine e ”pentru” o anumită poveste, cine e ”împotrivă” sau dacă se ”abține” cineva. Veneam, deci, cu multă informație. Eram ca o cămașă care îi venea foarte larg, o cămașă cu multe buzunare, iar în fiecare buzunar era câte o informație.

Apoi mai erau informațiile care nu apăreau mereu natural în discuție, dar pe care știam că trebuie să le bifăm. De exemplu, cele legate de părțile intime ale corpului, de cum apare un copil pe lume, de unde vine el și pe unde iese, ce-i aia o menstruație, și altele asemenea. Le știa și pe astea, povestite cât să le înțeleagă cu mintea ei de copil. De exemplu, știa ce-i un spermatozoid, de unde vine el și ce-i un ovul și unde se găsește el, apoi căutasem pe youtube filmulețe care arătau cum ajunge un spermatozoid la un ovul și cum se formează copilul de acolo, pas cu pas. Așa:

Apoi a mai crescut și a început să pună întrebări. Să facă din ce în ce mai multe conexiuni, să tragă din ce în ce mai multe concluzii. Creștea în cămașă cu fiecare întrebare pe care mi-o punea, la care răspundeam cu conștiinciozitate.

Încet încet, au început să o strângă mânecile, când deja veneam cu răspunsul ”Nu știu, hai să ne uităm împreună”. Am început să învăț și eu odată cu ea. Cât trăiește o buburuză. Cât doarme un fluture. E adevărat că pentru fiecare an pe care îl împlinește un copac mai primește un cerc? De ce părinții lui X nu mai locuiesc împreună? De ce nu-l asculți pe tati când îți spune pe unde să traversăm? (după asta am băgat-o în ședință de feminism :))) Puiul care e pe grătar a avut și el o mamă? De ce vițelul ăla stătea singur într-o cutie mică? Câte mașini există pe lume? Ce vine după triliard? De ce unii oameni beau apă neagră (Cola) deși știu că le face rău? Ce înseamnă că X s-a sinucis? De ce protestăm? Și-așa mai departe.

Dar când mi-am dat seama cât de mică îi e cămașa a fost într-o seară, înainte de apus. Vara, soarele apune târziu, așa că ai timp să observi, să vorbești, să te joci, să te bucuri mai mult de viață. Într-o seară din asta, copiii au văzut pe treptele unui bloc doi gândăcei.

– Uite, mami, sunt lipiți. De ce sunt lipiți?

Le-am răspuns nonșalant, fără să mă îngrijorez câtuși de puțin:

– Cred că se pregătesc să facă un puișor mic.

Ema m-a corectat:

– Adică să depună ouă?

– Da.

Ce simplu e, m-am gândit eu. E simplu să le vorbești despre păsări și albine, vorba americanului. Sunt lipiți, fac ouă.
De pe treapta plină de copii a blocului, revine în forță:

– Așa ai stat și tu cu tati când ne-ați făcut pe noi? Lipiți? Cum?

Mda. Atunci, cămașa cu care o îmbrăcasem i-a rămas mică. Pentru că nu i-am răspuns. Eram pregătită sufletește de discuția cu penisul care intră în vagin atunci când doi adulți se iubesc, dar nu atunci. Nu acolo. Nu pe treapta plină de copii a blocului. Și am amânat.

– Da. Așa. O să-ți povestesc eu mai târziu.

Și nu i-am mai povestit. Am o scuză. Că nu m-a mai întrebat. Cămașa a rămas mică, mică de tot și copilul a crescut în ea. O să i-o lungesc. Cândva…

Și mai sunt, probabil, și alte lucruri pe care nu i le-am spus. Când eram de vârsta ei, mă uitam cot la cot cu părinții la filme și seriale. Știam că trebuie să-mi fac de lucru atunci când doi adulți din film se sărutau sau, mai rău!, se întindeau pe un pat. Mi se făcea brusc sete, foame, sau trebuia să fac pipi. Reveneam când scena se termina și priveam în continuare. Intrigi de adulți, crime, suspans, certuri, iubiri, gelozie, tot tacâmul. Aveam și eu cămașa mea, mult prea mare pentru vârsta aia… Ema n-o are.

Pentru că am simțit că rămâne cămașa mică și pentru că e simplu să răspunzi la ”Câte ore doarme un fluture?” și mai greu să răspunzi la ”D. nu mă mai iubește. Ce să fac?”, m-am bucurat tare mult când am răsfoit o carte. O carte scrisă de o psihoterapeută și care se numește ”Spune-mi de ce – Răspunsuri inteligente la întrebările copilului tău”, de la editura Philobia.

În primul rând, vreau să vă spun că Claude Halmos este o psihanalistă de 72 de ani. Dacă n-aveți background în psihanaliză și sunteți genul de părinte care vrea să-și crească liber copiii, s-ar putea să închideți cartea de la primele pagini, când o să citiți despre copilul care trebuie să-și știe locul sau mai târziu, când Claude Halmos îi explică unui băiețel de ce nu mai poate dormi în patul mamei. Puneți muștarul înapoi în borcan. Nu e vorba despre a nega importanța copilului în familie, ci despre faptul că fiecare membru al familiei are câte un rol în familie, la fel cum fiecare piesă dintr-un mecanism de ceas are un loc al lui în mecanism, fără de care ceasul nu ar putea funcționa. Deci, da. Copilul trebuie să-și știe locul în familie, la fel cum și mama trebuie să-și știe locul și tatăl la fel. Locul copilului e acela de a trăi și a se bucura de familia lui, la curent cu ce se întâmplă în familie, dar fără să devină un substitut pentru un părinte lipsă, dezinteresat, anxios, etc.

Așa, acestea fiind spuse, ca să mă asigur că nu închideți cartea, cum poate aș fi făcut eu acum 6 ani când aveam cunoștințe minime de psihanaliză, să revenim. Cartea nu-i lungă. Eu una am reușit să o citesc într-o seară. E împărțită în două părți. Prima jumătate conține informații teoretice pentru părinți. Ce și cum spunem copiilor, ce înseamnă prea mult, ce înseamnă prea puțin, pe ce ton, din ce poziție, cum putem fi sinceri atunci când simțim că nu le putem spune ceva, ca să nu ajungem să le ascundem adevărul, etc.

Apoi, a doua jumătate e foarte interesantă. Claude Halmos a avut, la un moment dat o rubrică în revista Psychologies, care se numea ”Curierul copiilor”. Copiii îi trimiteau scrisori cu întrebări, iar ea le răspundea în revistă. Ei, a doua parte a cărții sunt astfel de răspunsuri. Cum răspunea Claude Halmos la întrebările dificile ale copiilor. Cu câtă sinceritate și compasiune oferea perspective noi, informații.

Întrebările sunt foarte diferite, trimise de copii de vârste foarte diferite. De exemplu:

• De ce există oameni care nu au casă?
• Cine hotărăște ce este corect?
• Ce este după moarte?
• De ce iubiților le place să se sărute pe gură, deși mie mi se pare dezgustător?
• E grav dacă tata nu își mai găsește de lucru?
• De ce tata n-o ajută niciodată pe mama la treburile casei?
• De ce frățiorul meu e mai mare ca mine?
• De ce plângem când oamenii mor?
• De ce adulții nu se joacă?
• etc.

Mi-a plăcut mult cartea, așa că m-am gândit să o recomand și altora. O găsiți la editura Philobia, care a publicat și o colecție impresionantă de cărți legate de psihogenealogie. Extrem de interesant subiectul. Poate vă povestesc vreodată.