Balul Britanic 2018
Scandalul - O părere


– Mami! Fip e cel mai rău frate din lume! Ar trebui să-l trimiți la el în cameră, să nu mai iasă de acolo!

… urlă ea coborând furioasă scările. Apoi începe să plângă și să-mi repete să-l pedepsesc pe frati-su.

5 ani și jumătate. În 5 ani și jumătate, nu m-am gândit să vorbesc cu ea despre … pedepse. Cel puțin, nu mai departe de ce înseamnă o închisoare și de ce ajung unii oameni acolo. 5 ani și jumătate, în care nu doar că n-am pedepsit-o noi, dar a trăit într-o bulă în care pedepsele nu existau, sau erau frumos mascate în ”consecințe”, pentru a păstra, cât de cât, integritatea copilului. Avem prieteni care nu-și pedepsesc copiii, au fost (și merg) la grădinițe unde copiii nu-s pedepsiți, bunicii nu-i pedepsesc. În bulă, vă zic.

Iacă-tă că ieși copilul din bulă și află și despre pedepse și cât de bune sunt ele câteodată când o scapă de frati-su și cât de răi suntem noi, că nu-i luăm apărarea (da, mi-a zis și asta când i-am spus că n-o să-l pedepsesc pe frati-su).

Așa c-am luat-o pe un picior și m-am gândit că e momentul să-i explic puțin care-i treaba asta cu pedepsele. I-am șters nasul cu un șervețel, i-am dat părul din ochi și am întrebat-o:

– Vrei să-ți spun două povești?
– Da.
– Bine. A fost odată un domn care avea un câine. Cum îl avem noi pe Doni. Și domnul ăsta avea un clopoțel. De fiecare dată când îi dădea câinelui de mâncare, suna și din clopoțel. Știi ce s-a întâmplat după un timp?
– Ce?
– Câinele a început să se bucure de fiecare dată când auzea clopoțelul, pentru că îi amintea de mâncare.
– Adică îl dresase.
– Da. De aici a pornit ideea oamenilor că putem recompensa sau pedepsi animalele pentru a face ce vrem noi. Vrei să-ți mai spun o poveste?
– Tot cu domnul ăsta?
– Nu. Cu niște maimuțe.
– Vreau.

– A fost odată un grup de maimuțe care trăiau, din păcate, într-o cușcă.
– Erau la grădina zoologică?
– Nu. Erau într-un laborator de experimente. Oamenii încercau să afle mai multe despre ele și despre oameni, făcând experimente cu ele.
– Săracile maimuțe…
– Da. În mijlocul cuștii era o scară, iar în vârful scării era o banană. Știi că maimuțelor le plac mult bananele.
– Daaaaa!
– Și ce crezi că au făcut ele?
– S-au urcat pe scară să ia banana!
– Da. Doar că… de fiecare dată când se urcau pe scară, le uda un furtun mare, pe care îl controlau oamenii, iar ele coborau. Pentru că nu le plăcea. Până n-au mai urcat deloc.
– Le-au dresat și pe ele.
– Da. Apoi, au venit unele maimuțe noi. Și au încercat să se urce pe scară. Știi ce s-a întâmplat?
– Le-au udat și pe ele?
– Nu. Când le-au văzut celelalte maimuțe că se urcă pe scară, au început să le bată. De ce crezi?
– Ca să nu le ude!
– Exact! Dar maimuțele care voiau să urce, nu știau de ce le bat celelalte maimuțe. Totuși, pentru că le era frică de bătaie, n-au mai urcat scara nici ele. După un timp, oamenii care făceau experimentul au scos din cușcă toate maimuțele care știau că dacă se urcă pe scară o să le ude un furtun și le-au înlocuit cu alte maimuțe, care habar n-aveau. Atunci când maimuțele noi au încercat să se urce pe scară, maimuțele mai vechi le-au bătut. Deși ele nu fuseseră udate niciodată…
– Dar le dresaseră celelalte maimuțe!
– Da. Le pedepsiseră de fiecare dată când urcau pe scară…
– Uau!
– Crezi că există vreo diferență între câini sau maimuțe și oameni? În afară de numărul picioarelor, blană, etc.

elefant.ro

– Oamenii vorbesc.
– Da. Și ca să vorbească, ce le trebuie?
– Să gândească.
– OK, deci oamenii sunt raționali, iar animalele nu. Asta e una din diferențele dintre noi. Acum… Dacă oamenii pot gândi și copiii pot gândi, că-s tot oameni. Ce zici, crezi că e nevoie să-i pedepsim atunci când fac ceva greșit?
– Ăăă… Nu cred…
– Da. Nici eu nu cred. Și mulți alți oameni care se ocupă de creierul oamenilor sunt de acord că nu e nevoie să-i pedepsim pe copii atunci când ei greșesc, ci că trebuie să vorbim și să gândim cu ei. Creierul copiilor e încă în dezvoltare, așa că, de fiecare dată când un copil greșește, dacă părintele vine și gândește împreună cu el, îi ajută creierul să crească. Tati și cu mine așa credem și așa am făcut și cu voi. Doar că, atunci când copiii sunt mai mici, ei au nevoie de mai multe explicații pentru a înțelege sau respecta ceva. Și de multă repetiție. Că așa sunt copiii. Ei învață, nu s-au născut învățați.
– Și eu făceam la fel ca Fip când eram mică?
– Da. Și tu ai supărat alți copii. Și tu ai lovit alți copii. Și tu ai mușcat alți copii. Iar noi ți-am explicat de foarte multe ori că nu e bine și de ce nu e bine. Și ai înțeles până la urmă. Și, la un moment dat, ai reușit să te controlezi mai bine. Și apoi și mai bine. Și, de cele mai multe ori, nu mai faci așa acum.
– Da… Doar că mai fac așa câteodată. Și eu îl mai enervez pe Fip.
– Așa e… Și pe mine mă mai enervezi câteodată. Și eu te mai enervez pe tine câteodată. Și ne mai enervăm unii pe ceilalți câteodată. Dar știi ceva?
– Ce?
– Atunci când cred că TU mă enervezi pe mine, greșesc. De fapt, nu TU mă enervezi, ci EU mă enervez pentru ceva ce ai făcut tu. Și, de multe ori, nici măcar n-are legătură cu ceva ce ai făcut tu. Poate sunt eu supărată din alte motive, sau poate sunt obosită, sau poate mi-e foame…
– La fel ca Fip! Și la fel ca mine! Să știi că nu cred că Fip e rău. Îl iubesc. Dar… Avem și noi ceva de mâncare? Mi-e foame!

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata?

Agresivitatea copiilor

Primesc adeseori și în consiliere, dar și pe mail, întrebări legate de agresivitatea copiilor. Mame care nu mai știu cum să-și abordeze copiii ”agresivi”, copii de 1 an, de doi sau de trei.

Copiii și alegerile

E o artă asta a oferi copiilor alegeri care să-i țină în echilibru, chiar dacă și frustrarea asta face parte din echilibru. De fapt, despre frustrare am scris mai multe, așa că astăzi n-o să discutăm despre frustrare și toleranța la frustrare, ci despre alegeri. Și cum le oferim copiilor, ca să-i ajutăm.

Feriți copiii de cuțite? Greșit!

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce?

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?
Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent.

Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp

Există niște frici standard, pe care le trăiesc copiii la anumite vârste. E interesant să le cunoști, ca să știi la ce să te aștepți. Sunt cam de bun simț, adică nu e nimic uimitor în lista asta, dar asta, mai degrabă dacă ai trecut deja prin ele. Pentru un părinte nou, mi se pare o listă destul de utilă. 

Așadar, fricile copiilor în funcție de vârste sunt:

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

Balul Britanic 2018
Scandalul - O părere