– Mami! Fip e cel mai rău frate din lume! Ar trebui să-l trimiți la el în cameră, să nu mai iasă de acolo!
… urlă ea coborând furioasă scările. Apoi începe să plângă și să-mi repete să-l pedepsesc pe frati-su.
5 ani și jumătate. În 5 ani și jumătate, nu m-am gândit să vorbesc cu ea despre … pedepse. Cel puțin, nu mai departe de ce înseamnă o închisoare și de ce ajung unii oameni acolo. 5 ani și jumătate, în care nu doar că n-am pedepsit-o noi, dar a trăit într-o bulă în care pedepsele nu existau, sau erau frumos mascate în ”consecințe”, pentru a păstra, cât de cât, integritatea copilului. Avem prieteni care nu-și pedepsesc copiii, au fost (și merg) la grădinițe unde copiii nu-s pedepsiți, bunicii nu-i pedepsesc. În bulă, vă zic.
Iacă-tă că ieși copilul din bulă și află și despre pedepse și cât de bune sunt ele câteodată când o scapă de frati-su și cât de răi suntem noi, că nu-i luăm apărarea (da, mi-a zis și asta când i-am spus că n-o să-l pedepsesc pe frati-su).
Așa c-am luat-o pe un picior și m-am gândit că e momentul să-i explic puțin care-i treaba asta cu pedepsele. I-am șters nasul cu un șervețel, i-am dat părul din ochi și am întrebat-o:
– Vrei să-ți spun două povești?
– Da.
– Bine. A fost odată un domn care avea un câine. Cum îl avem noi pe Doni. Și domnul ăsta avea un clopoțel. De fiecare dată când îi dădea câinelui de mâncare, suna și din clopoțel. Știi ce s-a întâmplat după un timp?
– Ce?
– Câinele a început să se bucure de fiecare dată când auzea clopoțelul, pentru că îi amintea de mâncare.
– Adică îl dresase.
– Da. De aici a pornit ideea oamenilor că putem recompensa sau pedepsi animalele pentru a face ce vrem noi. Vrei să-ți mai spun o poveste?
– Tot cu domnul ăsta?
– Nu. Cu niște maimuțe.
– Vreau.
– A fost odată un grup de maimuțe care trăiau, din păcate, într-o cușcă.
– Erau la grădina zoologică?
– Nu. Erau într-un laborator de experimente. Oamenii încercau să afle mai multe despre ele și despre oameni, făcând experimente cu ele.
– Săracile maimuțe…
– Da. În mijlocul cuștii era o scară, iar în vârful scării era o banană. Știi că maimuțelor le plac mult bananele.
– Daaaaa!
– Și ce crezi că au făcut ele?
– S-au urcat pe scară să ia banana!
– Da. Doar că… de fiecare dată când se urcau pe scară, le uda un furtun mare, pe care îl controlau oamenii, iar ele coborau. Pentru că nu le plăcea. Până n-au mai urcat deloc.
– Le-au dresat și pe ele.
– Da. Apoi, au venit unele maimuțe noi. Și au încercat să se urce pe scară. Știi ce s-a întâmplat?
– Le-au udat și pe ele?
– Nu. Când le-au văzut celelalte maimuțe că se urcă pe scară, au început să le bată. De ce crezi?
– Ca să nu le ude!
– Exact! Dar maimuțele care voiau să urce, nu știau de ce le bat celelalte maimuțe. Totuși, pentru că le era frică de bătaie, n-au mai urcat scara nici ele. După un timp, oamenii care făceau experimentul au scos din cușcă toate maimuțele care știau că dacă se urcă pe scară o să le ude un furtun și le-au înlocuit cu alte maimuțe, care habar n-aveau. Atunci când maimuțele noi au încercat să se urce pe scară, maimuțele mai vechi le-au bătut. Deși ele nu fuseseră udate niciodată…
– Dar le dresaseră celelalte maimuțe!
– Da. Le pedepsiseră de fiecare dată când urcau pe scară…
– Uau!
– Crezi că există vreo diferență între câini sau maimuțe și oameni? În afară de numărul picioarelor, blană, etc.
– Oamenii vorbesc.
– Da. Și ca să vorbească, ce le trebuie?
– Să gândească.
– OK, deci oamenii sunt raționali, iar animalele nu. Asta e una din diferențele dintre noi. Acum… Dacă oamenii pot gândi și copiii pot gândi, că-s tot oameni. Ce zici, crezi că e nevoie să-i pedepsim atunci când fac ceva greșit?
– Ăăă… Nu cred…
– Da. Nici eu nu cred. Și mulți alți oameni care se ocupă de creierul oamenilor sunt de acord că nu e nevoie să-i pedepsim pe copii atunci când ei greșesc, ci că trebuie să vorbim și să gândim cu ei. Creierul copiilor e încă în dezvoltare, așa că, de fiecare dată când un copil greșește, dacă părintele vine și gândește împreună cu el, îi ajută creierul să crească. Tati și cu mine așa credem și așa am făcut și cu voi. Doar că, atunci când copiii sunt mai mici, ei au nevoie de mai multe explicații pentru a înțelege sau respecta ceva. Și de multă repetiție. Că așa sunt copiii. Ei învață, nu s-au născut învățați.
– Și eu făceam la fel ca Fip când eram mică?
– Da. Și tu ai supărat alți copii. Și tu ai lovit alți copii. Și tu ai mușcat alți copii. Iar noi ți-am explicat de foarte multe ori că nu e bine și de ce nu e bine. Și ai înțeles până la urmă. Și, la un moment dat, ai reușit să te controlezi mai bine. Și apoi și mai bine. Și, de cele mai multe ori, nu mai faci așa acum.
– Da… Doar că mai fac așa câteodată. Și eu îl mai enervez pe Fip.
– Așa e… Și pe mine mă mai enervezi câteodată. Și eu te mai enervez pe tine câteodată. Și ne mai enervăm unii pe ceilalți câteodată. Dar știi ceva?
– Ce?
– Atunci când cred că TU mă enervezi pe mine, greșesc. De fapt, nu TU mă enervezi, ci EU mă enervez pentru ceva ce ai făcut tu. Și, de multe ori, nici măcar n-are legătură cu ceva ce ai făcut tu. Poate sunt eu supărată din alte motive, sau poate sunt obosită, sau poate mi-e foame…
– La fel ca Fip! Și la fel ca mine! Să știi că nu cred că Fip e rău. Îl iubesc. Dar… Avem și noi ceva de mâncare? Mi-e foame!
Și care e superputerea ta?
”Care ar fi superputerea ta?” e una din întrebările mele preferate. Atunci când copiii (ai mei sau ai altora) îmi răspund la întrebarea asta, aflu incredibil de multe detalii despre universul lor interior. Aflu despre dorințele lor, despre fricile lor, despre speranțele lor, despre felul în care se văd și felul în care vor să devină.
”Care ar fi superputerea ta” e o întrebare care întreabă, de fapt:
Holul de la intrare prietenos cu copiii
Suntem aproape în octombrie, așa că majoritatea copiilor au început deja să meargă la grădiniță sau la școală. Iar ieșirea pe ușă poate să fie foarte complicată câteodată, mai ales cu copiii mai mici.
Cum am abordat noi relația cu tehnologia
Taskul meu specific pentru vârsta la care sunt ei (deși e doar 2 ani diferență între ei, sunt la vârste foarte diferite) e să le pun limite, în timp ce le dau și libertate. Sau iluzia libertății. Mă întreb mereu ”Cum să le pun limitele astea, fără să simtă că sunt constrânși? Cum să punem limitele astea împreună, ca să fie și responsabilitatea lor, nu doar a mea? Cum să scoatem tot ce-i mai bun din relația cu tehnologia și să nu ne lovim de ce e nociv?”.
Ce întrebări să-i pui copilului atunci când o dă în bară cu banii
Le prinde bine să învețe astfel de lecții când sunt mici și miza nu e mare. Mă refer la miza financiară. Miza emoțională e foarte mare, și aici e și șmecheria. Pentru că ei simt foarte intens acum toate aceste evenimente
4 țări în care bărbații poartă fuste (inclusiv România)
Atunci când vă vine greu să ascultați cerința copilului băiat de a purta haine care sunt atribuite fetelor, puteți să vă amintiți de acest articol, în care o să vă prezint 3+1 țări în care bărbații poartă (și) fuste, iar asta e OK.
Cum să-ți îngrijești emoțiile?
”Fip, nu poți avea mereu tot ce-ți dorești”
Fraza de mai sus este un laitmotiv al familiei noastre în această perioadă în care lui Fip încă îi e greu să se despartă de hainele lui de copil-centru-al-universului.
Ce faci atunci când copilul desenează pe pereți?
Bun. Acum că am stabilit acestea, dacă sunteți OK cu desenele cu creioane, acuarele, markere de pe pereți, s-ar putea să nu vă intereseze articolul meu. Dacă vreți să opriți (sau să nu porniți) acest obicei și vreți s-o faceți într-un mod în care creativitatea să se poată totuși desfășura cât de cât liber, s-ar putea să vă ajute ideile mele.
Copiii și Doni
Mă uit la copii cum învață enorm de multe din relația cu Doni și știu că am mai scris și vorbit despre asta, dar chiar simt acum nevoia să o reiau.
Învață cum să fie
– Diana, e adevărat ce zice Fip?
– La mine la grădiniță e o legendă!
– Nu te cred. Nu are cum să fie o legendă la tine la grădiniță. Cred că minți.
– Nu, nu mint. Chiar e o legendă la mine la grădiniță.
– O s-o întreb pe mama ta, să-mi spună ea. O s-o întreb dacă e adevărat că e o legendă la tine la grădiniță.
Mișcare pentru copii statici
Dar, întrebarea de la care am pornit acest articol nu era legată de beneficiile sportului, nici de instrumente de sport, ci a pornit de la una din ședințele mele de ieri, unde am gândit, împreună cu o clientă, un plan de mișcare pentru copil. Nu-s profesoară de sport, nici instructoare de fitnes, însă, scopul nostru comun era să scoatem copilul dintr-o zonă de nemișcare, apărută odată cu izolarea în casă, și să-i redăm energia și relația cu propriul corp.