Lecții de psihosociologie la 5 ani și jumătate
3 activități pe care și le pregătesc copiii

De când mă știu, știu ceva despre mine. Cu cât ceva îmi apare mai des în fața nasului, cu atât mai mult crește rezistența mea. Mai ales când e vorba de chestii ce nu sunt de viață și de moarte. Matrix am văzut acum jumătate de an, Titanic niciodată. Nu pot să citesc autori pe care văd că îi recomandă toată lumea. Nu ascult muzică de la radio. Îmi plac lucrurile speciale, unice, diferite. Cred că mi se trage de la toată copilăria mea, în care am auzit că sunt specială, unică și diferită (nu mereu într-un sens bun). Deși atunci mi-aș fi dorit să mă lase să mă integrez, acum îmi e ușor așa.

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul. Nu știam nimic despre carte, dar am citit recomandările de pe spatele ei și am înțeles despre ce e vorba.

Nu vreau să vă dau niciun spoiler (sau niciunul suplimentar față de ce scrie pe copertă), dar esența romanului este ideea de, ceea ce se numește foarte descriptiv în engleză, victim shaming. Cu alte cuvinte, atunci când dai vina pe victimă.

O fi zis ea ceva, de-a bătut-o ăla. 

sau

Eeee, da și ea, parcă prea umbla decoltată.

sau

A făcut ea ceva de-a lăsat-o bărba-su.

În fine. V-ați prins voi.

Ce mi-a plăcut la roman

Subiectul. Subiectul mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut și modul în care Fredrik Backman pune degetul pe rană, dar o face cu blândețe, cu atenție, cu compasiune și cu multă curiozitate. Mi se pare foarte curajos modul în care a ales să-și construiască romanul, abordând ambele tabere la rece, desenându-le portretul din interior către exterior.

Personajele. Deși la început am bombănit că sunt mult prea multe personaje, prin care simțeam că mă pierd, până la urmă ele sunt unul din punctele forte ale romanului. Mi s-au părut foarte bine construite, privite din toate unghiurile. Nu-s personaje pozitive și personaje negative, deși subiectul ar fi putut invita către asta. Nu. Sunt personaje umane, cu bune și cu rele, cu evoluția lor, cu trecerea de la bun la rău, integrarea ambelor perspective.

Influență. Mult de tot mi-a plăcut și cum a abordat zonele de influență ale adolescenților și adulților din jurul lor. Acțiunea se petrece pe mai multe planuri, separate chiar de vârstă. Avem poveștile adolescenților și poveștile părinților lor. Ce e interesant de văzut, e influența societății și a mediului asupra personajelor, fie că sunt ele adolescenți sau adulți și viceversa. Cum zice unul din personajele cărții, cultura e ceea ce permitem să se întâmple.

Finalul. Finalul a fost destul de neașteptat pentru mine. Adică, văzând cum scrie Backman, tot nu m-am gândit că o să urmeze firul atât de evident, dar nu știam la ce să mă aștept. Mi-a plăcut soluția găsită de el, reală, răzbunătoare, dar care aduce, cumva, împăcare cu sine… Cel puțin eu așa am simțit finalul romanului. M-a lăsat respirând ușor, cumva răzbunată.

elefant.ro

Ce nu mi-a plăcut la roman

Preludiul. Aproximativ jumătate de roman reprezintă un preludiu al acțiunii propriu-zise. Iar când romanul are peste 500 de pagini, preludiul e luuuung. Sigur, a fost nevoie de mult spațiu pentru construcția asta așa bună a personajelor, a căror viață se desfășoară în episoade sub ochii noștri de cititori. Și sigur, în preludiul ăsta se construiește anticiparea. Crește tensiunea. Romanul crește, nu-i liniar. Cu toate astea, vărogsămăscuzați, ca un orgasm care nu mai vine-odată, te trezești extrem de frustrat la un moment dat: ”Băi, da’ pe bune, hai odată, că mă ucide suspansul!” Iar după atâta preludiu, finalul parcă a venit și a plecat cam brusc…

Numele personajelor. Nu știu ce și cum, dar mi s-a părut greu să le rețin. Le-am încurcat între ele tot romanul, noroc că personajele sunt suficient de bine definite încât, chiar dacă le încurcam numele, îmi dădeam până la urmă seama că ceva nu se potrivește. ”Până la urmă” = destul de repede, suficient de repede încât să nu-mi bulversez firul epic.

Hockey-ul. Mi-a fost greu să urmăresc multe dintre intrigile romanului, tocmai pentru că n-am nici în clin și nici în mânecă mai nimic cu acest sport. Din fericire, lucrurile sunt descrise destul de clar, deci de înțeles le-am înțeles. Doar că, pentru că nu era în zona mea de interes, atunci când citeam despre asta, îmi trebuia atenție suplimentară ca să pot să mă păstrez acolo, în patinoar, pe lacul înghețat sau în birourile sponsorilor.

Citatul meu preferat din carte?

Îs multe, pentru că e o carte destul de conectată la emoțiile personajelor, la evoluția și creșterea lor, la tot ce ține de uman (fix ce-mi place mie), dar rămân la unul:

“Oamenii devin ceea ce aud că sunt”

Rupture – O părere

Când am adus acasă Rutpure, nu știam la ce să mă aștept. Nu mai citisem nimic scris de Ragnar Jónasson. Sigur că da, citatele de pe coperta din spate a cărții lăudau și autorul și lucrarea sa

Spovedania unui preot ateu – o părere

Ei bine, între cărțile pe care ni le recomandăm am aflat și despre ”Spovedania unui preot ateu”. Mi s-a părut interesantă din prima, prin prisma titlului, care mi-a captat atenția. Ca să fiu sinceră, eram curioasă să aflu dacă este vorba despre un preot care a devenit ateu, sau despre un ateu care a devenit preot. Am cumpărat cartea.

Lecții de psihosociologie la 5 ani și jumătate
3 activități pe care și le pregătesc copiii