Rupture – O părere

„Să ajungi din Hédinsfjördur către Siglufjördur sau Ólafsfjördur era foarte complicat pe vremea aia. (…) Cea mai bună rută era pe mare, dar se putea merge și pe jos – prin trecătoarea Hestsskard și în jos către Siglufjördur. Există o poveste din secolul al nouăsprezecelea despre o femeie de la unele din fermele din Hvanndalur care a plecat să ia lemne de foc; s-a dus pe jos, pe o rută foarte dificilă, pe sub grohotișul din partea de est a fjord-ului. Era însărcinată și avea și un copil mic agățat de ea, pe sub haine – tot drumul. Orice e posibil, dacă există dorință. Asta e o poveste cu final fericit. Dar a mea nu e.” (tr.a.)

Când am adus acasă Rutpure, nu știam la ce să mă aștept. Nu mai citisem nimic scris de Ragnar Jónasson. Sigur că da, citatele de pe coperta din spate a cărții lăudau și autorul și lucrarea sa, dar de multe ori am dat peste cărți cu zeci de recenzii lăudate care nu mi-au plăcut în mod deosebit. Am început Rupture sceptică, neștiind la ce să mă aștept.

Din primele pagini, povestea m-a captivat atât de tare, încât nu reușeam să las cartea  din mână. La culcare, la trezire, la masă, în curte, la picnic, peste tot romanul era lipit de mine. Iar după ce l-am terminat, am început să mă întreb cine e autorul și dacă a mai scris și altceva. Spre imensa mea satisfacție, Ragnar Jónasson este un scriitor islandez care are mai multe cărți publicate. Rupture face parte dintr-o serie denumită „Dark Iceland series” , pe care am de gând să o devorez în următoarele săptămâni.

Să citesc Rupture s-a dovedit a fi dificil la început, cu toate denumirile și numele personajelor în islandeză, mai ales că volumul era în limba engleză și asta mi-a îngreunat puțin aventura. Dar odată ce am reușit să mă obișnuiesc și să trec peste dificultatea denumirilor, povestea a m-a ținut atentă până la ultima pagină. Cred că am reușit să asociez numele cu întâmplările prin care treceau personajele și cu personalitatea fiecăruia, chiar dacă nu am reținut cu adevărat toate denumirile locurilor, spre exemplu.

Volumul conține o hartă a locurilor unde se desfășoară povestea, ca să îți poți imagina mai ușor drumurile pe care le fac personajele dintr-o parte în alta sau, poate, ca să sublinieze încă odată cât de dificil era de ajuns în Siglufjördur, acolo unde se ascunde misterul. De asemenea, cartea conține și o listă cu numele tuturor celor implicați și cu pronunția corectă a acestora. 

Rupture este un roman de ficțiune și crimă, care îl are ca personaj principal pe Ari Thór, un detectiv tânăr și isteț, al cărui nume are originea în mitologia islandeză. El nu are prea mulți prieteni, poate și pentru că uneori se pare că îi lipsește compasiunea. Nu îl ajuta nici faptul că trăiește într-un loc atât de izolat, situație care nu îl bucură deloc. Nu am simțit cu adevărat prezența lui Ari Thór în roman la început. Pentru mine, el a fost un alt nume adăugat la lista de personaje, cu un rol aparent mic. De abia în momentul în care autorul a început să îi descrie relația cu prietena lui, care este una dificilă, și gândurile pe care le are în anumite momente cheie ale povestirii, mi-am dat seama de importanța lui. 

Povestea  îmbină trei mistere: un caz vechi nerezolvat, un copil dispărut și un accident rutier. În 1955 două cupluri se mută într-un fijord izolat nu departe de Siglufjördur. Misterios, una dintre femei moare și se presupune că acest lucru a fost un accident – otravă ingerată din greșeală. Din lipsă de alte dovezi, cazul rămâne nerezolvat. Dar în present, o fotografie nouă iese la lumină și se pare că cele două cupluri nu erau singure la momentul tragediei. Deși la început fără legătură între ele, moartea femeii, copilul dispărut și accidental par să se lege armonios către finalul povestirii.

Ari Thór este cel care reușește să dezlege misterul sau, cel puțin, care dă o soluție plauzibilă la o problemă ce pare că nu se va rezolva cu adevărat niciodată. Dacă ți-a plăcut Hercule Poirot, o să îți placă și de Ari Thór în egală măsură. De fapt, pentru un fan Agatha Christie, romanul Rupture  e ca o binecuvântare – un nou mister greu de elucidat pe care Ari Thór reușește să îl desfacă în deznodământ. Pentru că, desi îi lipsește charm-ul lui Poirot, dă dovadă de tot la fel de multă inteligență , iar cititorul ajunge să se întrebe la final cum de nu a fost în stare să facă și el legăturile necesare și să vadă soluția cu la fel de multă ușurință.

În jurul detectivului, se învât și alte personaje, unele mai complexe, altele cu mai puțin substrat, dar fiecare dintre ele cu rolul lor bine definit. Cu fiecare capitol, fiecare dintre ele devine o forță care împinge povestirea către final.

Și deși o să sune probabil ca în compunerile de clasa a cincea, simt necesar să spun că personajul meu preferat nu a fost detectivul, ci Isrún, o jurnalistă care suferă de o boală genetică și al cărei viitor este incert. Dedicată muncii sale, Isrún lucrează împreună cu Ari Thór, pentru elucidarea misterului. Părinții ei sunt separați, iar ea e ca o punte între ei, fără să vrea. Și, deși e conștientă că boala pe care o are i-ar putea reuni, Isrún nu vrea să le spună ce se întâmplă cu ea, nu vrea să se folosească de situația în care e ca să îi împingă unul către altul.

Dacă ești ca mine, în căutare de autori noi de beletristică, pe care să îi digeri ușor, care să te relaxeze și să te lase să te pierzi în mijlocul evenimentelor cu imaginația, atunci Rupture este pentru tine. O descriere realistă a vieții în ținuturi mai reci și izolate, unde felurite personaje își petrec zilele, cu piedicile lor uzuale. Un mister clasic, care intrigă și care te va face să nu mai vrei să lași cartea din mână.

Articol scris de:

S-ar putea să te intereseze și: