Diabetul gestațional - Interviu cu Diana Știrbu
Când proiectăm asupra copilului

Înainte de culcare, mai ales dacă e deja destul de târziu, copiii se deschid ca o floare. Știți subiectele alea pe care refuză mereu să le discute? Știți întrebările alea pe care le puneți, și direct, dar și în joc, și pe ocolitelea, și mai cum vreți voi și care nu-și găsesc niciodată răspuns? Ei bine, seara, înainte de culcare, după ce au băut 403,43 de litri de apă, copiii încep să discute și să-și împărtășească cele mai profunde secrete.

Într-o astfel de seară, când orologiul urma să bată orele 10 trecute fix, Fip deschide discuția:

– Mami, câteodată e ulât la gădăniță.

Hait! Cum oricum era nouă grădinița respectivă, iar eu eram măcinată de dubii și de îndoieli dacă om fi ales bine să mutăm copiii, dacă om fi ales bine să mutăm copiii aici, dacă și cu parcă, îmi mai trântește și asta la oră târzie de seară… Îngheț. Parcă mi-e și frică să întreb de ce. Pe de altă parte, parcă nici nu mai am răbdare să-mi spună odată ce-i urât la grădinița asta. Trag cu urechea și la Ema, să văd dacă e de acord și confirmă. Nu zice nimic.

– Da? Ce e urât acolo?

Mi-aș roade unghiile, dacă mâinile aferente unghiilor n-ar trebui să țină în brațe un urs de un metru și un monster truck de 3 kile, așa cum mi le-a încredințat Al Doilea Născut.

– E ulât că e gălădție.

Ei, pe-asta chiar n-am simțit-o când am fost. Și doară am lucrat de pe holul grădiniței, pe o băncuță minusculă, ba chiar am tras și cu ochiul în sală de multe ori, să văd să nu-mi ia carecumva cineva praful de pe boții de aur pe care i-am încredințat. În plus, mi-l amintesc la grădinița veche alergând și țipând, alături de prietenii lui, până cădea lat de oboseală. De unde supărarea asta că e gălăgie la grădiniță?

 

– Serios? E gălăgie acolo? De unde?

– De la copii. Copiii fac gălădție si eu nu pot să luclez. Eu am nevoie de niniște ca să luclez.

Aha, deci asta e. De acord, Al Doilea Născut are nevoie de liniște pentru a se concentra. Confirm asta și de acasă și din mașină, când îi interzice Emei să vorbească, să cânte sau să respire, dacă el are de luclat ceva.

– Bine. Și tu ce faci atunci când ai nevoie de liniște?

Se încordează tot și devine războinic. Crește intensitatea vocii, se lungește și el în pat până pare uriaș:

– Le spun. Le spun: ”Copii, niniste! Niniste, vă log!”

– Și ei ce fac?

Îl simt cum se întristează și se face mic la loc…

– Lâd de mine si zic că sunt bebelus.

Pfffff… Jignirea supremă între copii. Să-ți zică cineva că ești bebeluș nici nu cred că are echivalent în discuțiile și injuriile noastre de adulți. Continuă.

– Si nu-mi plațe! Nu-mi plațe deloc!

– Cred… Și ce faci atunci?

– Mă supăl si le zic si mai tale. NI-NI-STE! Ei nu fac niniste si eu plâng. 

Mda. E neplăcută situația. Lăsând la o parte stilul amuzant în care a decurs relatarea, chiar simt că trebuie făcut ceva. Copilul meu are nevoie de ceva ce nu reușește să primească și se simte neputincios. N-are soluții. Zic:

– Hai să căutăm soluții. Oare ce-ai putea să faci dacă ei nu te ascultă pe tine?

Ăsta e unul din lucrurile pe care le recomand întotdeauna părinților cu care lucrez. Să invite copilul la a găsi soluții. Chiar dacă sunt mici sau mari, ei au idei. Câteodată vin cu idei grozave din prima, poate chiar cu idei mai bune decât ale noastre. Câteodată nu reușeșsc și au nevoie de un pic de ghidare din partea noastră. Oricum ar fi, zic eu mereu, copilului nu trebuie să-i dăm soluțiile pe tavă, ci trebuie să-l sprijinim să și le găsească singur.

De data asta, desigur, eu aș fi vrut să duc discuția în direcția ”Da, și atunci te duci și vorbești cu un adult de acolo și îi ceri sprijinul.”
Dar, nu. Copilul meu are alte soluții. Îmi etalează unele care n-ar duce la nimic bun. Bag un ”mhm” după fiecare și îi cer să mai caute.

La un moment dat îi sclipește becul în întuneric. Evrika! A găsit soluția. Se ridică în fund și îmi povestește emoționat de ideea grozavă.

 

 Urmărește-mă pe facebook

– O să mănânc toată mâncalea la plânz. Pe toată. Si o să se facă bulta maaaaaaale.

Îmi arată cât de mare. Chiar mare, aș putea zice.

– Așa? Și cum te ajută asta?

– Si după aia, după țe fac bulta maaaaaaaaale… fac multă caca pe ei. 

Universul meu s-a spulberat. Gândirea magică a copilului m-a îngenunchiat. Îmi culeg ultima fărâmă de putere și duc totuși discuția în direcția ”Știi că educatoarea ta e persoana mea de încredere la grădiniță, așa că atunci când ai nevoie de ajutor, poți să te duci să-i spui.”

Până la urmă situația s-a rezolvat. Copilul a primit o masă mai retrasă, unde a putut lucra în niniște. Iar eu am primit material nou pentru blog :))

Cum m-am căsătorit eu a doua oară

Acum, însă, aș face lucrurile altfel. Aș simplifica multe lucruri, ca să mă pot bucura și mai tare de tot. Ca să fiu mai conectată la moment, la oamenii din jurul meu, ca să simt chiar că sărbătorim … iubirea. Despre asta e vorba, până la urmă, nu?

Stil de iarnă pufos

Zilele astea trec prin așa o stare, de nu m-aș mai da jos din pătură. Dacă s-ar putea să nici nu mă dau jos din pat, asta ar fi și mai super. M-aș trezi de dimineața, mi-aș face o cafea și m-aș băga înapoi în plapumă. La prânz m-aș mai trezi o dată și aș mânca o supă...

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Hai să mergem

Sunt convinsă că situațiile astea au loc doar la noi în familie, așa că vă invit să citiți și să vă amuzați pe seama noastră, siguri fiind că apoi o să vă întoarceți la familiile și la copiii voștri care nu fac niciodată așa. Ce bine de voi…

Câinele-ninja

Până să mă dau eu jos și să fug la baie, ca să închid apa, o aud pe soacră-mea că începe să râdă și să spună cea mai des auzită propoziție la noi în casă în ultimul an și ceva: ”Doni, nu!”. Copiii încep să râdă, Doni fuge pe hol și eu mă ridic. Ce se întâmplase? .

Diabetul gestațional - Interviu cu Diana Știrbu
Când proiectăm asupra copilului