Cum să (nu) faci să ai NINISTE la grădiniță
Spovedania unui preot ateu - o părere

A fost odată ca niciodată o mamă. O mamă care fusese și ea copil, apoi adolescentă, apoi devenise adult.

În viața ei de dinainte de a deveni mamă, fetița și apoi femeia despre care vă povestesc, a avut o viață proprie. Cu bucuriile ei mai mici sau mai mari, cu dezamăgirile ei mai mici sau mai mari, cu temerile ei mai mici sau mai mari.

O parte dintre emoțiile puternice le-a trăit la intensitatea lor atunci când ele s-au întâmplat. A plâns când și-a pierdut păpușa preferată, s-a supărat când a împins-o un băiețel pe tobogan, i-a fost teamă când s-au stins luminile în dormitor, s-a bucurat când a ieșit la un picnic cu mama și cu tatăl ei.

Însă, o parte din ele nu le-a mai trăit așa.

Când și-a pierdut păpușa preferată și a plâns, i s-a spus ”N-ai de ce să plângi. Nu mai plânge. Luăm alta. Sunt alții care au probleme mai mari și nu mai plâng”. A înțeles atunci că nu e acceptabil să plângi și că, oricum, problemele ei nu sunt suficient de importante.

 

Când s-a supărat când a împins-o băiețelul pe tobogan, i s-a spus ”Lasă-l, n-a vrut nici el. O fetiță nu e frumoasă când e supărată. Ești mai frumoasă când zâmbești”. Atunci a înțeles că nu e în regulă să se supere, să se înfurie, că trebuie să zâmbească mereu, indiferent ce i s-ar întâmpla.

Când a spus că îi e frică de întuneric, i s-a spus ”N-ai de ce să te temi. Fetiță mare și plângi pentru întuneric? Nu mai fi prostuță”. Și atunci a învățat ceva. A învățat că temerile ei nu sunt acceptate, că ea e inadecvată, că trebuie să pară curajoasă și atunci când îi e frică.

Ce s-a întâmplat cu emoțiile?

Dar ce s-a întâmplat cu emoțiile pe care a simțit că nu le poate trăi la intensitatea lor reală, pentru că nu sunt acceptate? Doar ele nu s-au evaporat în neant… Până la urmă, deși nu le vedem, emoțiile sunt la fel de reale ca apa dintr-o cană, care se evaporă mult prea puțin fără o intervenție și dispare greu dacă nu e vărsată, băută sau fiartă.

Păi, emoțiile alea n-au dispărut, după cum spuneam. Ci s-au ascuns bine-bine și au stat acolo ascunse până la Marea Schimbare ce vine odată ce femeia din povestea noastră s-a transformat din femeie în mamă. După ce ea a născut, în corpul și în mintea ei a început o furtună. O furtună provocată și de hormoni, dar și văzându-se în situații foarte asemănătoare cu cele din copilăria ei, amintirile au început să iasă din ascunzători și au căutat contexte în care să se manifeste așa cum au fost construite să o facă.

Doar că, vedeți voi, acum nu mama trecea prin situațiile respective. Ci copilul ei. Și, deși semăna fabulos cu ea, copilul ei era o entitate diferită de ea. O altă ființă, cu alte trăiri, cu alte gânduri și cu alte așteptări. O ființă care poate că n-a simțit tristețe când și-a pierdut păpușa, pentru că nu îi era păpușa preferată. Ori o ființă care poate nu simte frică de întuneric, pentru că așa e construită sau așa s-a modelat. Sau o ființă care poate că a reacționat în cuvinte atunci când un băiețel a împins-o pe tobogan și și-a trăit emoția, care a dispărut în interiorul ei, la fel ca un pahar de apă băut pe nerăsuflate într-o zi de vară caldă.

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt, dar mama o poartă cu părul lung, pentru că toată viața și-a dorit păr lung și n-a avut. Un băiețel este respins la locul de joacă, iar el își gestionează foarte bine momentul și trăirea, dar mama plânge nedezdăjduită seri la rând, până când se duce între băieți și (își) face dreptate, pentru că retrăiește respingerea proprie de fiecare dată când o vede la alții. O altă mamă nu gătește niciodată spanac, convinsă fiind că fetiței ei nu-i place, pentru că nici ei nu-i plăcea când era mică.

 

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Apoi, lucrurile se complică. Mame care intervin în prieteniile semi-adulte ale copiilor lor deveniți deja adolescenți, mame care intervin în facultatea aleasă de copii, din pricina temerilor proprii, mame care intervin în căsnicii, mame care nu reușesc să vadă identitatea copilului lor, ci îl văd ca pe o extensie permanentă a propriei ființe.

Ce proiectăm pe copiii noștri?

Proiectăm temerile noastre.
Proiectăm idealurile noastre.
Proiectăm slăbiciunile noastre.
Proiectăm emoțiile noastre.
Proiectăm succesul nostru.
Proiectăm victime.
Proiectăm agresori.
Proiectăm copilăria noastră.
Proiectăm viața noastră.

Luați o pauză, inspirați profund de 10 ori și stați conectate/conectați cu gândurile voastre. Ce gânduri vă vin în minte? Ce situații în care ați proiectat? În care ați înzestrat copilul cu emoții pe care, poate, el nu le trăia? De câte ori ați intervenit încercând să salvați copilul din voi, să luați apărarea unei Cristine mici, unei Ioane mici, unei Mihaele mici (înlocuiește prenumele astea cu prenumele tău 🙂 )

Măcar o dată s-a întâmplat. Măcar de două ori. Măcar de nouă ori. Și atunci? Ce facem?

Asta… într-un episod viitor 🙂

Diabetul gestațional – Interviu cu Diana Știrbu

Una din problemele prea puțin discutate în lumea mamelor este, din punctul meu de vedere, cea legată de diabetul gestațional. Și vorbesc despre asta în cunoștință de cauză, pentru că în una dintre sarcini am trecut prin el.

Cum să (nu) faci să ai NINISTE la grădiniță
Spovedania unui preot ateu - o părere