Când proiectăm asupra copilului
Balul Britanic - ediția din 2018

Acum câteva săptămâni mi-a venit ideea de a introduce pe blog și recenzii ale cărților pe care le citesc. Nu sunt vreun critic literar și nici nu mă erijez în asta, așa că n-o să denumesc seria ”recenzii”, ci simplu: ”o părere”.

În decursul timpului am mai făcut eu recomandări de cărți, dar prea puține, prea toate aglomerate într-un articol și cam toate de parenting sau de dezvoltare personală. Mă rog, dacă mă întrebați pe mine, cam orice roman ne crește, ne multiplică, ne ajută să descoperim lucruri noi în noi, ne ridică și ne coboară, trăim prin el, iubim și noi, ne enervăm, ne distanțăm. Ca în viață. Doar că în viață trebuie să duci aventurile la capăt, indiferent cât de grele sunt; pe când un roman îl poți închide și pune pe marginea bibliotecii până când vei fi pregătit.

Astăzi, deci, tot despre o carte de dezvoltare personală, sub formă de roman. Și anume, Spovedania unui preot ateu”, de Ion Aion.

Am primit recomandarea cărții ăsteia de la o prietenă. Cum oamenii care se aseamnănă se mai și adună, am un grup de prietene în care discutăm despre frumos. Ne împărtășim imagini frumoase, gânduri frumoase, locuri frumoase, muzică frumoasă, cărți frumoase. Ei bine, între cărțile pe care ni le recomandăm am aflat și despre ”Spovedania unui preot ateu”. Mi s-a părut interesantă din prima, prin prisma titlului, care mi-a captat atenția. Ca să fiu sinceră, eram curioasă să aflu dacă este vorba despre un preot care a devenit ateu, sau despre un ateu care a devenit preot. Am cumpărat cartea.

Înainte să încep să o citesc, am început să caut informații pe google despre carte și despre Ion Aion. Imposibil ca așa o carte să nu iște discuții interminabile, dar îmi propusesem să le trec cu vederea. Am și reușit, deși reacțiile ortodoxe au fost înflăcărate.

Am aflat că, desigur, numele e doar un pseudonim. Dar, la o căutare ușurică pe google i-am descoperit și adevărata identitate a lui Ion Aion. Nu o să vă împărtășesc numele lui, ca să nu vă răpesc bucuria descoperirii, cum ar zice o reclamă de la televizor. Am mai aflat și că Ion Aion  este absolvent de teologie şi de limbi clasice, că este profesor de greacă veche, că este doctorand în studii literare şi culturale, doctor în teologie şi traducător publicat de Patriarhia Ortodoxă Română. Timp de 11 ani a fost preot, până când s-a hotărât să renunțe.

Cam asta despre autor. Acum, despre carte. Spoiler alert, cum ar zice americanul. Adică, dacă vreți să fiți complet suprinși de carte, nu citiți paragraful din chenarul de mai jos.

SPOILER ALERT
Cartea prezintă ultima lună de viață a unui preot ortodox dintr-un sat tradițional-contemporan românesc.
Tradițional-contemporană românească e aproape în totalitate prima jumătate a cărții, de la descrieri, la dialoguri, la cuvinte tradițional-contemporane românești, nu mereu din cele ce se pot spune la masă cu copiii.

Descrierile sunt nu doar extrem de vizuale, ci și extrem de auditive și olfactive, iar dacă ați trăit măcar un pic în satul tradițional românesc, s-ar putea să vă simțiți ca acasă citind rândurile cărții.

Cu toate că rândurile curg ușor, că are umor și că stilul mi s-a părut extrem de plăcut, întrebările care apar în carte sunt serioase. Au substanță, au formă și au fond.

Odată ce trece prima jumătate de carte, cu descrierile ei fluide și pitorești ale satului tradițional-contemporan, lucrurile devin mai profunde și mai enigmatice.

Personajul principal află că are două tumori pe creier, tumori ce nu pot fi operate. Refuză orice tratament și dorește să țină boala ascunsă de cei din jur, inclusiv de familie.

Începând de aici, cartea începe să decurgă pe două planuri diferite.

Planul tulburărilor interioare, întrebărilor cu sau fără răspuns, practice, dogmatice sau filosifice, mistice sau ancorate în realitatea părințelului, toate legate de statutul lui de bolnav în fază terminală, dar și planul misterului concret, în care părințelul caută să adune scheleți de oameni, motobasculante sau altele asemenea, de te întrebi ce ieșire incredibilă pune la cale cu ajutorul lor.

Descrierile deja mai încâlcite, fascinația pentru furnici, întrebările, structura mă duce cu gândul la un Solenoid simplificat, în care nu omul devine Mesia printre sarcopți, ci furnicile devin salvarea omului.

Spre final, cartea mă scaldă în valuri de lacrimi, atunci când mă pun în papucii fetiței lui Ion Aion, care privește plângând în aceleași valuri de lacrimi înmormântarea tatălui ei.

Dar finalul final al cărții n-o să vi-l împărtășesc deloc, că-i păcat de carte și de imaginația autorului.

E ceva din cartea asta care mi s-a părut și incredibil și fascinant. Dar asta e o impresie complet subiectivă, care ține de mine și de viața mea și de momentul din viața mea în care mi-a apărut cartea asta în față.

Scriam într-un articol anterior cum tema vieții mele în perioada asta e moartea. Nu a cuiva anume, ci plutește în aer, pur și simplu ca un concept pe care încerc să-l înțeleg și să-l integrez, fără să-mi mai fabrice (sau să-mi fabric?) anxietăți greu de controlat… anormal de greu de controlat. Ei, iată… Deși nu știam, unul din firele care conduce cartea e exact moartea. Conceptul de moarte, realitatea morții.

Exact ca vara trecută, când lumea mea se învârtea în jurul păduchilor, iar eu adunam fără să știu, cărți… cu păduchi. Nu e o metaforă. În perioada în care nu reușeam să scăpăm de păduchi am citit, la rând, trei cărți care se deschideau cu aceeași problematică. Iată păduchii, ce facem cu ei?

Și, dacă tot discutăm despre o carte ușor filosofică, îmi permit să mă întreb… Căutăm noi cărțile? Ne caută ele pe noi? Sau pur și simplu extragem din ele exact ce avem nevoie, iar asta e frumusețea lor? Întreb asta, pentru că și următoarea carte pe care am citit-o după ”Spovedania unui preot ateu” circulă tot pe firul morții și credinței/non-credinței. Fascinant! O să scriu și despre ea în curând. Dar să revenim la subiect și substrat.

Cartea nu e o capodoperă a literaturii universale din punct de vedere al formei, dar întrebările pe care le pune, la care răspunde sau la care te lasă pe tine, cititorule, să răspunzi deschid noi gânduri, noi piste și noi perspective. Sunt multe paragrafe care mi-au plăcut mult, dar vă las aici câteva, ca să vă faceți o idee:

Credința a fost una dintre descoperirile fabuloase ale omului, poate chiar cea mai însemnată. La începuturile sale cât de cât decente, puterile omului îi erau limitate, odată cu ele și înțelegerea. Nu știa până unde ține pământul sau ce bântuie bezna mărilor. Când tuna de pretutindeni, timpanele îi tremurau îngrozite. Și, totuși, omul era făptura supremă pe care milioanele de ani ale Vieții terestre o programaseră să învingă. Cum a biruit toate fenomenele pe care nu le putea înțelege și controla? A dus o dublă luptă concomitent: una lăuntrică și alta exterioară. Ne interesează prima. Cu cine avea de-a face? Cu Necunoscutul-Imprevizibil-Mai-Presus-de-Puterile-Lui. Și întrucât omul era o formă de viață dintr-o uriașă înlănțuire a Vieții, Necunoscutul-Imprevizibil-Mai-Presus-de-Puterile-Lui negreșit avea și El de-a face cu viața – exista, tuna, se manifesta, deci era viu și cât se poate de real. Iar omul, neputând să-l răpună, trebuia măcar să-l domolească, să și-l apropie, să-i facă, naibii, ceva. I-a făcut cinste (cu tot felul de jertfe și pomelnice), ba chiar s-au înrudit (atribuindu-i trăsături omenești, fiindcă omul gândea doar în categoriile sale), apoi i-a pretins ajutorul, s-a autosugestionat, s-a încrezut în Marele Necunoscut, s-a convins că îi simte ocrotirea. Totul era posibil și real, uneori miraculos, întrucât vorbim acum doar de planul lăuntric al omului.

În exterior însă, lupta se consuma neschimbată: tunetul îi bubuia în urechi atunci când se-ntâmpla, moartea survenea atunci când se-ntâmpla și tot așa. Doar o schimbare fundamentală intervenise: omul simțea acum o putere lăuntrică nebănuită, ce îl ajuta să înfrunte provocările vieții; o mână nevăzută și ocrotitoare, venită parcă de nicăieri; credința (care, indiferent de religii, s-a redus dintotdeauna la același conținut: Încrederea omului în propria izbândă)! Credința îi dădea avânturi și puteri nebănuite.

Trăgând linie, omul răsturnase sensurile lumii în favoarea lui. Tunetul, din factor de teroare, devenise argument teologic, întărindu-i tocmai credința și puterile.

sau

Credința a fost o invenție minunată a omului, dar și o farsă usturătoare. Ne-a tăiat ambiția de a ne autodepăși, lăsându-ne autoiluzionarea și mărunțișul câtorva tămăduiri făcute cu puterea autosugestiei.

sau

Cum adică predic fără religie? Mai întâi am căutat să nu mai amintesc de draci înaripați care zboară peste tot în jurul nostru ca wifi-ul de la internet și despre nespuse de multe altele, pe care abia mă abțin să nu le înșir aici […]
Trebuia neapărat să găsesc o soluție care să-mi facă preoția mai ușoară. Următorul gând a fost să identific beneficiile concrete ale fenomenului religios și să predic doar despre acelea. Și-am descoperit o droaie. Credința într-o putere salvatoare, uriașă, cosmică, accesibilă prin încordarea întregii ființe la rugăciune și transă produce stări mistice într-adevăr miraculoase.

sau următorul dialog, în care m-am regăsit foarte mult din perspectiva aroganței mele de a dori să moștenesc pământul:

– Andrei, mă simt foarte obosit. M-am săturat de poveștile astea. Pentru mine, treaba cu religiile se reduce la atât: toate au în comun același motor, anume aroganța străveche a omului că el ar fi centrul universului și, drept urmare, nu se poate să moară. Odinioară, până și știința se hrănea din această aroganță, punând Soarele să graviteze în jurul Pământului.

sau, din aceeași categorie:

– Preacucernice, despre ce vorbeam? Aha, despre Dumnezeu! Doamne, chiar că e perfect… Ia zi! Dintre toate religiile, măcar budismul pare mai altfel, nu crezi? Ideea transmigrării omului dintr-un animal într-altul are ceva nobil, sau măcar ecologist, ridică toate vietățile la aceeași demnitate cu omul.

– Dar nu de dragul vietăților, ci tot al omului, care hălăduiește metamorfozat prin ele. E aceeași vanitate hrănită cu vise goale. Să devenim orice, numai să nu murim. Budismul înjosește ființa umană, pe care ar reîncarna-o în porci, în șobolani, în viermi, doar-doar o scăpa de moarte. Creștinismul nu s-a mai încurcat cu mărunțișuri de-astea, l-a pus pe Însuși Dumnezeu să graviteze în jurul omului și gata. Să se întrupeze El în marele om, ba să moară Creatorul, numai noi să trăim!

Sunt conștientă de faptul că nu e o carte comodă. Nu e o carte comodă nici din perspectiva credinței, a religiei, a dogmei, dar nici din perspectiva întrebărilor pe care ni le ridică la fileu și care ne fac să gândim, nu doar să citim. Dar e o carte pe care eu am citit-o pe nerăsuflate, care a venit la un moment extrem de potrivit în viața mea și pe care o recomand cu drag.

Pentru mine rămâne cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta.

6 cărți despre frați

Ok, pentru a fi părinte de un copil, avusesem un model de acasă. Bun, rău, cum era, dar era un punct de pornire. Dar, când mă gândeam la ce știam eu despre frați, mintea mea era ușor în ceață.

Cărți pentru copii care încurajează gândirea critică și perseverența

În afară de viața noastră de zi cu zi, în care îi încurajez să gândească, să încerce, să experimenteze, citim și cărți pe tema asta. Și, dacă acum două săptămâni v-am recomandat 3 cărți despre inteligența emoțională și emoții în general, astăzi vreau să vă recomand 3 cărți care încurajează gândirea critică și perseverența.

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

Cum la noi acasă a venit vremea să facem o renaștere a bibliotecii copiilor, pentru care n-am mai cumpărat cărți de ceva vreme iar ei au crescut, m-am uitat și în direcția asta și vreau să vă recomand și vouă câteva cărți despre dezvoltarea emoțională sau despre emoții, pe care eu le-am găsit potrivite.

Când proiectăm asupra copilului
Balul Britanic - ediția din 2018